Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
Vitalie RUSU
Născut: 12 august 1942, s. Plopi, r-nul Dondușeni
Actorul Vitalie Rusu, foarte curând, împlinește 80 de ani, iar în cariera sa a jucat peste 80 de roluri în teatru și film. În toți acești ani s-a bucurat de succes și nu doar… Este un copil al războiului, foametei și deportărilor. Acest „sac” îl poartă veșnic cu el. Din 1962, a fost angajat în trupa Teatrului „A.S. Pușkin”, actualmente Teatrul Național „Mihai Eminescu”, care este cu doar 20 de ani mai mare decât el.
Teatrul nu l-au făcut oamenii, dar a pornit de la Dumnezeu. În a 7-a zi de odihnă, el a văzut că oamenii se plictisesc și fac prostii, atunci s-a gândit cum să facă ca oamenii să se vadă dintr-o parte cum arată cu toate greșelile, puterile și slăbiciunile lor… Şi așa a inventat teatrul. Nu știu de ce se întâmplă că unii nu condamnă personajele, ci actorii care le joacă. De aceea, mulți tind să joace roluri pozitive, ca să apară în societate mai frumoși și mai deștepți. Tot ce faci în teatru, ce n-ai juca, există un singur lucru – trebuie să fie făcut inteligent.
Dacă iubești ceea ce faci, sigur că îți îndrăgești și personajul. De fiecare dată când mă apropii de rol, mă apropii ca de o foaie albă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar întotdeauna mi-au plăcut rolurile lui Shakespeare, ale lui Cehov, Dostoievski, Ion Luca Caragiale…
E grea matematica… sunt pe scena teatrului din 1962, eram student când m-a invitat Valeriu Cupcea. Anii nu știu cum au trecut, parcă ieri am urcat pe scena asta. Trebuia să devin pedagog ca și părinții mei, dar întotdeauna am avut aspirația spre teatru, în toate activitățile din sat eu mereu eram primul.
Dacă ar fi să-mi repet alegerea, aș îmbrățișa religia. Aș fi fost un preot foarte bun, dar nu am avut această posibilitate și nu-mi pare rău. Totuși, mai mult îndemn spre biserică, decât spre teatru.
Dincolo de culise toți suntem diferiți. Este o cale atât de lungă dintre ceea ce faci în scenă și ceea ce faci în culise. Uneori actorii sunt mai interesanți în culise. După marea mea experiență, eu sunt șobolan de teatru, sunt lup de teatru, eu cunosc tot. Dacă vine un actor nou, mă uit la el și știu câte cărți a citit. Eu cu literatură am crescut, sora m-a alimentat cu cărți. Lectura este tot, fără cultură e nimic.
Draga tatei, da, tot ce se face în teatru trebuie să fie o echipă, dar eu niciodată nu am fost de acord cu asta, fiindcă fiecare actor trebuie să fie singular. Nu poți să mergi cu gloata, nu supăr pe nimeni, fiindcă și eu fac parte din această gloată. Cred că noi trebuie să fim singuri în fața personajului, în fața rolului pe care-l avem, singuri singurei. Da, rămâne regizorul și autorul.
Profesia noastră e strașnică, e urâtă, uneori nu o sufăr. Eu aproape 15 ani nu am lucrat în teatru, trebuia să-mi hrănesc familia și mergeam din sat în sat cu Iurie Sadovnic, „Lăutarii”, „Busuioc Moldovenesc”, Ansamblul „Joc” și multă lume bună, cu personalități ca Olga Ciolacu, Zinaida Julea, Margareta Ivanuș. Ieșeam cu niște scheciuri și asta m-a decepționat. Am suferit mult pe chestia asta, fiindcă făceam ceea ce nu-mi plăcea să fac, dar nu am aveam altă soluție, ele aduceau venit. Cântam și pentru mulgătoarele de la ferma de vaci și nu întotdeauna dădeau bani, fiindcă lumea era săracă, pe atunci nu erau primării. Primeam totul în grâu, ulei, slănină…
Mi s-a părut că tot ce am făcut până atunci era fals, mă durea mult. Aproape am jurat că nu mai fac teatru. Cu greu, dar am revenit. Am avut și succes, am primit diferite titluri, dar mi-am dat seama că uneori prin ceea ce fac nu spun absolut nimic omului care stă în sală. Durerea care o văd în societate, relațiile între oameni, în lume, nu sunt adesea înțelese cum ar fi trebuit.
Mie mi-a fost ușor, pentru că soția mea este actriță. Alții spun că le este greu. Acasă nu discutăm despre teatru, acolo e altă atmosferă. Ce ne-a ținut împreună cu Margareta Ureche este același drum, serviciul. Fiica noastră a făcut trei facultăți, dar cea mai dragă este psihologia, probabil a moștenit asta de la mine.
Aș dori Teatrului Național „Mihai Eminescu” spectatori, regizori deștepți și inteligenți, un colectiv sănătos. Teatrul niciodată nu o să moară, el poate fi bolnav, el poate cădea, să fie la pământ, dar niciodată nu o moară. El vine de la Dumnezeu.