Ansamblul Tălăncuța
În 2025, Tălăncuța a împlinit 45 de ani de când au îndrăgostit de ei o țară întreagă. Ansamblul etnofolcloric „Tălăncuța” și Andrei Tamazlâcaru au reușit să scoată din anonimat sute de cântece deosebite, să propage și să dezvolte firesc din obiceiurile și tradițiile noastre, să ridice la nivel scenic cântecul de leagăn și cel pascal, ca într-un final să lase o deosebită moștenire, un tezaur de mare preț neamului nostru.
Când au trecut acești ani mă întreb, fiindcă colegii mei au rămas la fel de tineri și de împătimiți de cântec precum au venit în colectiv acum mulți ani.
„Tălăncuța” a fost o necesitate spirituală a acelor timpuri, iar Andrei Tamazlâcaru, simțind acest lucru, în urma lungilor cercetări de teren, și-a asumat marele risc și marea responsabilitate „de a trezi din somn de moarte”, pentru început, partea conștientă a acestui neam – intelectualitatea, apoi a tuturor oamenilor ce constituiau talpa, vatra neamului. A fost nevoie să fie convinși oamenii satelor că ceea ce păstrează în conștiința și sufletele lor, cântecele, tradițiile și obiceiurile moștenite din străbuni, sunt valori incontestabile și continuitatea spiritualității poporului nostru.
Era începutul anilor ’80 când în atmosferă plutea o stare ce se dorea a fi o ieșire la lumină, la adevăr, la dreptate. Doina și balada nu mai suportau să stea sub zeci de lacăte, iar colindul se vroia dus din casă în casă pentru a le ura oamenilor trezire, sănătate și continuitate.
Iată în aceste condiții Andrei Tamazlâcaru, a avut marele curaj, însoțit de o mână de tineri, să pornească cu colindul „La poartă la Ștefan Vodă” și „Florile dalbe” mai întâi pe scena Uniunii scriitorilor, unde practic au fost blagosloviți, și după aceea în toată țara.
„Tălăncuța a însemnat dezghețul spiritual”, avea să menționeze atunci Grigore Vieru, iar Nicolae Dabija scria în presa timpului: „Andrei Tamazlâcaru, întorcându-ne la izvoarele creației populare adevărate, a pledat pentru Renașterea Națională, care, la începuturile ei, s-a manifestat prin cântec. Tălăncuța a făcut și face istorie.”
Astăzi ne putem convinge de acest lucru urmărind continuitatea ansamblului etnofolcloric Tălăncuța prin „Plăieșii” lui Nicolae Gribincea, „Crenguță de iederă” a Mariei Iliuț, prin surorile Osoianu care diriguiesc zeci de colective folclorice de copii, Victor Dubencu și Petru Dinjos care țin vie flacăra românității prin cânteccele și tradițiile strămoșești în diasporă, a lui Victor Botnaru care veghează ca vechile instrumente muzicale să-și trăiască din plin viața și a tuturor celorlalți colegi ce respectă îndrumările folcloristul Andrei Tamazlâcaru care avea convingerea că „dacă legi cântec de cântec, poți auzi începutul mileniului”.
Vasile Lovinescu, în cartea sa „Dacia hiperboreană”, scrie „acele resturi ale unor tradiții străvechi sunt niște mărturii ale trecutului, pentru acei care în alte timpuri vor fi capabili să le înțeleagă”, iar Andrei Tamazlâcaru a avut mereu menirea de acea „plinire a vremii fără de care nimic nu se poate întâmpla”.