Este între iluzie și realitate, la o răscruce dintre adevăr și poezie. Actualmente timpul ei se împarte între scris și consiliere juridică. Zina Zen este femeia plină de inspirație. Textele sale au parfum, noțiune și formă. Acum ne scrie de la București, are rădăcini din Sărătenii Vechi, Telenești, iar poezia ei răsună de peste tot. Dacă e gata să răstoarne munții pentru un vis, depinde de scop și cât timp a trecut de la ultimii munți răsturnați.
Funcția: Juristă, voluntară, poetă, scriitoare
Data, anul, locul nașterii: 24.03.1979, Sărătenii Vechi, Telenești
Prietenie. Copilărie. Vers. Încă din copilărie m-a atras muzicalitatea limbii române. Simțeam că orice cuvinte puse pe rime sună altfel, dar nu m-am gândit niciodată că poezia va deveni unul dintre modurile mele principale de exprimare.
… în timp. Din cititoare și admiratoare, am devenit „pacientă”, deoarece pentru mine, poezia pe care o scriu înseamnă vindecare. Așa știe sufletul meu să spună ce se mai întâmplă acolo la el, fără să fie greu sau complicat de pus în cuvinte. Îmi recunosc mai ușor emoțiile și trăirile, atunci când le așez pe rime. Iar când le aud la radio, sub forma unor cântece, bucuria este nemărginită.
Program. Independență. Stabilitate. Fiind jurist, am un program fix, de birou. 8.30-17.00. Deși pare rigid și neprietenos, cred că sunt mult mai eficientă cu această disciplină. Recunosc, însă, că uneori mă uit cu invidie la cei care pot lucra oricând, de oriunde și sunt și productivi în același timp.
Profesia de jurist vs scriitor. Jonglez între concentrare, creativitate, autenticitate și adevăr. Textele despre iubire se scriu mai ușor decât textele de lege, dar este important să fii corect și deschis când le faci pe ambele. Mă simt completă când sunt și utilă, din acest motiv voluntariatul nu lipsește din viața mea.
Chestionare incomode. „Când te măriți?”, „Când faci un copil?”…Nu mă deranjează aceste întrebări. Până la urmă, aceste curiozități despre cât câștigă cineva sau viața sa privată sunt despre cel ce întreabă, nu despre mine. De obicei, fac o glumă ca să evit situația neplăcută. Dar eu m-am înconjurat de oameni care au un nivel de educație și discreție ce nu le permite să dea astfel de întrebări. Ei știu că atunci când se întâmplă ceva important în viața mea, eu țin asta pentru mine și trăiesc la maximum acea întâmplare. Îmi place să țin viața mea privată chiar privată. Întrebați-mă dacă sunt fericită, nu dacă și când mă mărit.
Ești fericită? Simplu, Da!
Momente. Clipe. Veșnicii. Au fost foarte multe și foarte speciale – unele împărțite cu cei dragi și apropiați, altele, solitare, de revelații personale. Pot să enumăr câteva, primele care îmi vin în cap: prima mea întâlnire cu elefanții, un apus de soare în Africa, un dans de salsa în ploaie, botezul unui copil, un concert live pe care-l așteptam de mult, prima întâlnire cu cartea care miroase a cerneală de tipografie. Oh, sunt multe momente frumoase pe care le trăim zi de zi, important e să nu mai fim pe pilot automat și să fim conștienți că fericirea vine și în lucruri mărunte și, mai ales, de unde nu te aștepți.
Neacceptare. Refuz. Durere. Am citit și lucrat mult cu mine, dar așa și nu am învățat să mă împac cu moartea. Mi-e greu când cineva apropiat pleacă pentru totdeauna. Tot ce a venit în viață a fost fie lecție, fie binecuvântare. Aș aduce timpul înapoi doar să mai fiu alături de cei care au plecat din această dimensiune.
Inspirație. Depresie. Oamenii scriu mai mult și, poate, mai bine, când sunt dezamăgiți, triști, pustiiți. Când suntem fericiți nu avem timp de așa ceva. Stările depresive, în schimb – nu, nu cred că ele nasc artă. Nu una sănătoasă. Este nedrept, în schimb, când printre rândurile unor poeți contemporani nu citim la timp strigătul de ajutor și realizăm mult prea târziu că nu erau, clinic, deloc bine. Cu părere de rău, depresiile ne-au furat mulți artiști plecați prea devreme de printre noi.
Timp pentru tine. Mă ocup lunar de chestiile „basic” și în fiecare zi de luni îmi fac promisiuni noi că încep să mă ocup serios de mine.
Superstiți. Vise. Dor. Sunt superstițioasă cu visele mele, așa că mai bine povestesc despre ele după ce le realizez. Mi-e dor de mine, cea mică. Cea care tare mai voia să crească, să fie adultă și credea că poate atinge stelele din cer. Mi-e dor de puterea acelei credințe.
GENERAȚIA MEA CREDE ÎNTR-UN VIITOR MAI BUN.
#poezie
COORDONARE: ZINA BIVOL, FOTO: VICTOR GARȘTEA