Călătorind prin toamne

Toamna mea a fost şi mai este probabil un timp al emoţiilor copleşitoare care s-au contrazis între ele, s-au certat, s-au îmbrâncit ca nişte femei needucate ca să-şi facă loc sau care, pur şi simplu, au sfidat realitatea.
Toamna mea a fost și mai este ca un început care dă năvală peste un final încă neconsumat.
Şi revista asta e plină de emoţiile contradictorii ale altor oameni. E o invitaţie în trecut. E o oglindă a muncii noastre din ultimele paisprezece toamne. Un vis sau o amintire despre vieţile voastre.
Răsfoiesc paginile şi vă văd pe voi. Pe noi.
Văd cum ne-am pierdut raţiunea iubind pe unii şi am rămas cu alţii, pe care i-am iubit mai târziu, fără să mai pierdem controlul. Văd cum nu am văzut ce mult ne-au aşteptat părinţii. Văd cum nu am crezut că vom ajunge să luptăm pentru picături de viaţă. Văd cum unii am câstigat luptele, iar alţii am murit.
Văd cum v-aţi îndrăgostit, cum aţi spus „da” şi cum, peste ani, nu aţi mai găsit curajul să spuneţi „nu”, chiar dacă nu mai rămăsese nimic între acel „da” şi „nu”.
Văd cum, milionari sau săraci, am crezut la fel de mult că vom fi nemuritori şi veşnici, apoi ne-am retras la plimbări singuratice şi triste. Unii în cimitire, alţii la Valea Morilor, flancaţi cu discreţie de bodiguarzi.
Văd cum am fost liberi, cum ne-am făcut de cap, cum am devenit mai buni sau… cum nu am mai devenit. Văd cum ne chinuim să aflăm ceva despre noi şi văd cum nu ne ajunge timp.
Văd cum nu ne ajunge timp pentru toate cărţile pe care le vrem, pentru bărbaţii sau femeile pe care i-am întâlnit prea târziu, timp pentru visurile care ne-au găsit prea bătrâni, prea laşi, prea neîncrezători, prea goi…
Văd cum am încercat să cuprindem soarele şi cum ne-am ars palmele. Dar măcar am încercat să-l cuprindem!

 

Cu drag, Rodica Ciorănică