Nadia Cristea, Omul Anului 2018 în domeniul Educației

Este o bună prietenă, rol la care ține enorm de mult, deoarece se regăsește în relațiile cu lumea dragă și bună din jurul ei. E o muncitoare, care crede în fapte și acțiuni. Se regăsește în munca de zi cu zi. Este și crede în educație şi în cei șapte ani de acasă. Se redescoperă în fiecare zi prin elevii să, prin fiica sa, care învață în școala unde activează. Totuși, cele mai importante realizări ale carierei nu sunt funcțiile pe care le-a avut, ci începuturile revistei Didactica Pro (2000), ale gimnaziului Pro Succes (2006), actualmente liceu, desigur, doar alături și împreună cu oameni de calitate și buni profesioniști. Aşa a gustat din bucuria faptului împlinit și un drum deja bine conturat pentru amintiri.

Parcursul unei jumătăți de secol am înregistrat suficiente (sau poate nu…) mențiuni, titluri, care în anumite momente, poate și-au avut rostul lor. De regulă, la profesori ele vin cu întârziere, pierzând din valoarea de altă dată. Anul 2018 mi-a adus posibilitatea instaurării liniștii în forul meu interior, mi-am susținut teza de doctor la Academia Română, Institutul de Istorie Gheorghe Barițiu din orașul Cluj Napoca cu tema: Basarabia în istoriografia rusă, sovietică, românească (1812-1918). Nici calificativul Magna cum laude nu mi-a adus atâta bucurie, cât satisfacția faptului împlinit – am terminat, am reușit!

Pe toți ne interesează realizările, olimpicii, rezultatele! Mass-media se pare că e axată doar pe oamenii de succes. Refuz sa mă pronunț la acest capitol, deoarece istoria se edifică în mare parte din oamenii simpli, muncitori, dornici de a face ceva util. La înscrierea în liceu a fiecărui copil întreb părintele despre așteptările care le are de la școală, și mereu le spun că la noi în primul rând se pune accent pe fericirea copilului, pe starea lui de bine. Nu că nu s-ar implementa curricula națională în instituție, dar cred cu tărie că școala constituie o bună parte din viața noastră – copilăria. De ce s-o prefacem într-un soi de armată când poate fi o ocazie de a te cunoaște pe tine și a-ți face prieteni? Putem s-o transformăm într-un mediu unde înveți să te afirmi, un mediu de dezvoltare nu doar al competențelor trecute în catastiful politicilor educaționale, ci și a bucuriei de a trăi alături de o lume frumoasă. Și această temelie dacă e trainică poate să țină la o curriculă sofisticată la Fizică, Limba și Literatura română, și toate alte materii, inclusiv la Istorie.

Atuul meu în carieră este familia care m-a crescut și educat. Pe aceste rădăcini s-a dezvoltat pomul cu valorile, cu bucuriile și necazurile inerente unui destin. Toată viața mea conștientă am vrut să ajut, să dărui și să fac bine, cât e posibil. Dumnezeu alege lumea prin care își face lucrarea, și cei de pot să facă binele, urmează să fie fericiți că au fost aleși să rezolve, să ajute dezinteresat. Nu sunt o bigotă, dar cred în puterea și alegerea Lui.

Cred eu că schimb lumea prin ceea ce fac? Da. Nu doar eu, dar toți colegii mei din republică și lumea întreagă, care fac apostolat cu adevărat. Educația a fost și rămâne pilonul de bază a unei societăți, unica care–i distinge pe oameni, pe un popor. Ea este virtutea, care ne marchează destinele, ea înseamnă creștere, dar și contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății. Știm cu toții că dacă nu se face simțită prezența educației, atunci lipsa ei este vizibilă și strigătoare la cer. Da, și ceea ce poate umaniza educația este dragostea, atunci când educi din și cu dragoste îți este asigurat succesul și un loc aparte în viața și amintirile elevilor. Prin aceasta și prin corectitudine, prin distrugerea tiparelor și stereotipurilor, ne distingem profesional.

Timpul liber este un lux, dar fiecare dintre noi știe că este unul necesar, toți avem nevoie de revigorare și posibilitatea de a trăi pe cât e posibil, în lumea creată de tine însuți, cu eroii cărților care nu te lasă să adormi, cu prietenii care de fiecare dată sunt alături, cu familia care te protejează, la un spectacol, film de calitate și desigur, micile – marile călătorii. Da, și dacă e să aduc exemplu de lecturi – sunt cele 15 minute, de la începutul fiecărei zile de muncă cu care începem la liceu procesul instructiv – educațional. Alături de copii, citesc profesorii și toți membrii colectivului, care se află la acel moment în liceu. Am o bucurie imensă să-i văd în discuții despre cele citite, pe coridoare, în curte, în cabinetul metodic, nemaivorbind de ore.

Modelul de viață și corectitudine, de asumare a greșelilor și responsabilităților, de a nu lăsa lucrul de azi pe mâine, de a fi cât mai aproape de colectiv, deoarece activitatea cu oamenii este cel mai dificil și responsabil lucrul, vine de la tatăl meu. Cea care mă inspiră este Omulețul de lângă mine, care îmi dă mereu noi instrucțiuni de organizare a lecțiilor, despre managementul emoțiilor și al timpului, și de fiecare dată despre politicile educaționale. Este o binecuvântare, deși cred că fiecare are ceea ce merită, am impresia că n-o merit. Ea mă învață să fiu eu, să mă depășesc, să am încredere în mine, să mă respect. Și ce frumos știe să iubească!!! Ruxandra mă motivează și mă încântă, respect poziția și viziunea ei despre viață, civismul și atitudinea respectuoasă fată de valorile naționale.

Astăzi de m-aș întoarce în timp, ca majoritatea dintre semenii mei, aș alege desigur, copilăria. Era prea frumos alături de părinți, în seara când stăteam alături de mama (care țesea) și fratele cu care făceam țevile pentru suveică, iar tata ne citea în voce într-o română perfectă scrisoarea de la nanu Pavel, fratele tatei din Sibiu, iar literele ei, nouă încă ne erau străine. Sau în anul 1980, 5 august, când noi cu familia (doar pentru noi copiii) pentru prima dată suntem așteptați să coborâm din trenul București –Sibiu, iar pe peron ne aștepta o mulțime de lume, curioasă, apropiată, cunoscută, cu temeri și plini de dragoste de neam. Acolo am învățat ( deși abia începusem) să-mi iubesc neamul, să fiu mândră de numele Cristea, să–mi iubesc Țara. Între timp, am primit răspunsuri la întrebări, mai târziu am înțeles mult mai mult din cele tăcute și din dragostea ce a pogorât peste noi ca o ploaie după seceta de un veac a unchilor și mătușilor, a verișorilor și a altor atâtea rude și prieteni de familie. Aceste amintiri sunt pline de dor, mai târziu, astăzi raza ceea de lumină încălzește încă, șoptește, doare, dă puteri. Mă voi întoarce de fiecare dată în copilărie nu doar de drag, dar și conștientă de faptul că acolo voi găsi răspunsuri, exemple, cele mai bune sfaturi. Pentru mine, familia mea, este sorginte de bucurie și înțelepciune. De la tata am învățat rosturile vieții și istoriei. Era un bun cititor, povestitor, diplomat, un înțelept al vremurilor trăite, a știut cum nimeni altul, să-mi educe dragostea pentru carte.

Cu siguranță dragostea pentru pedagogie și istorie în subconștientul meu s-a conturat în familie. Până la predarea conștientă a istoriei a fost cale lungă, nu sunt mândră să recunosc, dar au fost timpuri când predam istoria din alte motive decât o fac de vreo 10 ani. Îmi place enorm această disciplină și mă regăsesc alături de elevii mei, în fiecare eveniment din lunga poveste a lumii. Cu ei despicăm firul în patru ca să ne alegem cu exemple de preluat pentru fiecare în parte, să depistăm greșelile pe cele care nu trebuiesc repetate, să ne alegem cu exemple pentru realitatea trăită, mai ales pentru viață. Cred misiunea îndeplinită, doar atunci când elevul va înțelege la ce-i vor servi toate aceste cunoștințe, și dacă nu o fac nu am dreptul moral de a reveni în fața lui. Alături de elevi, foarte multă atenție acord predării mentalităților și istoriei culturii, desigur Istoriei Basarabiei. Consider compartimente necesare de introdus, într-o proporție mai mare în noul curriculum.

Istoria mă complinește și mă definește, nu mă văd în afara orelor de istorie. Fără luminile din ochii copiilor, fără curiozitatea lor, fără lecturile de specialitate, inclusiv fără scrierea altor articole din domeniu – nu voi mai fi eu. Profesorul trebuie să se afle în fața elevilor doar atâta timp, cât are capacitatea de a le trezi interesul și curiozitatea lor. Pentru mine elevul are rolul de busolă, eu pot conduce corabia doar în cazul când am indiciile corecte ale cursului. Și dacă nu țin cont de datele busolei voi pierde direcția, la ce bun servește o corabie care nu ajunge la destinație sau naufragiază? Copiii noștri sunt foarte informați, fapt ce-i face să se maturizeze prematur, să se plictisească mult mai repede ca generațiile precedente, să piardă interesul pentru lucruri cărora nu le găsesc sensul. De aceea este foarte dificil să stai astăzi la catedră, dar totodată, al naibii de interesant! Ei nu doar te motivează, dar te și fac să plângi de bucurie și necaz, te învață câte în lună și stele, și pentru asta eu le Mulțumesc.

Să conduci, să fii manager nu este ușor, dar să conduci bine, folosind stilul democratic este mult mai dificil. Avem astăzi exemple multe de buni și iscusiți manageri, fapt care mă onorează să fiu alături de ei. Funcția, desigur, îți aduce un șir de provocări, probleme, griji, temeri, uneori te afli în teatrul absurdului. Dar… aici este și avantajul, de a-ți pune la contribuție și a verifica cunoștințele, abilitățile, istețimea, răbdarea, curajul, diplomația, umanismul, umorul și înțelepciunea, în caz că există.

Despre femeie urmează să se scrie încă multe pagini, turnate filme, se vor derula milioane de emisiuni în căutarea esenței ei. Ea va rămâne continuu o enigmă așa cum îi stă bine, și așa ni-o dorim. Ea trebuie să fie și să rămână autentică, să fie ea însăși, deși nu este o cale ușoară, dar se merită pentru satisfacția de milioane pe care o ai, după. Prezența ei, trebuie să fie o bucurie, care emană căldură și o stare de bine. Femeia iubește necondiționat și asta o înnobilează, e de dorit să nu-și afișeze prea des sentimentul, riscă să-i piardă din valoare. Dincolo de drepturi și educația gender, ea se pare că trebuie să fie o zeiță ca să le reușească, să le treacă, să le împace pe toate.

Despre viitor nu obișnuiesc să vorbesc. El este necunoscutul, care îți aduce elementul de surpriză, așteptări, speranță, dar poate… Deși îmi doresc enorm de mult, pentru toți copiii acestei republici, să avem un curriculum modernizat, ceea ce i-ar face pe elevi să-și dorească să meargă la școală cu plăcere. Nu am așteptări prea mari. Sunt o realistă, deși optimistă, calitate inerentă unui dascăl.

Fişier