Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
Nicolae DARIE
În acel an, 1969, 22 de absolvenți ai Institutului Unional de Artă Teatrală „Lunacearski” au invadat scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Între aceştia, şi viitorul Artist al Poporului, Nicolae Darie. Din multitudinea de personaje și interpretări, rolul lui Ștefan cel Mare îl pune în fruntea tuturor războaielor culturale. El știe că, în cele din urmă, victoria va fi, mai devreme sau mai târziu, întotdeauna de partea teatrului.
Teatrul este o instituție foarte necesară omenirii. Este un altar al conștiinței, o oglindă și o școală a societății noastre.
Sunt roluri care, la timpul lor, au fost bune sau mai puțin bune, dar îmi plac cele pe care, după o perioadă destul de îndelungată, parcă le-aș mai juca și astăzi cu aceeași dedicare și poate mai multă înțelepciune, fiindcă anii își lasă o urmă… și mă gândesc că la acea scenă aș mai fi adăugat ceva.
De 52 de ani sunt pe scena teatrului… și, din toți absolvenții acelui an, am rămas 3 – eu, Iurie Negoiță și Ninela Caranfil. Prima dată când venim la teatru credem cu toții că suntem geniali, mari actori, iar când îi vezi deja pe cei cu experiență, îţi scade valoarea și te simți un pionier. Ce te învaţă profesorii e una, dar când devii desinestătător este altceva. Facultatea te învață nu să fii actor, dar cum să muncești ca să devii. Actor te faci în teatru. Scena te îmbogățește, te construiește și te modelează. Sigur că cei de dincolo de cortină sunt foarte importanți. Teatrul fără spectatori este repetiție.
Cei care mi-au dat voie să pășesc în scenă sunt părinții. Ei au tras sapa și au dat mai la vale dealurile, în schimb pe mine m-au făcut actor. Mulțumesc soției și celor 5 copii, le sunt recunoscător că mi-au răbdat toate deplasările… și leafa mică, cu nopți și sute de repetiții. Acum e mai ușor, dar când filmele necesitau sonorizare, ne rețineam la „Moldova Film” până la 3 sau 4 dimineaţa. Soția a făcut ziaristică și mereu m-a încurajat. Poate că în sufletul ei și-a dorit să fie soțul său mai des acasă, tată pe lângă copii, dar cu toate câte au fost, am avut norocul să am o soție înțelegătoare. Maria s-a stins din viață, de aceea vorbesc despre ea la trecut.
Niciunul din copii nu a mers pe urmele mele. De ce să ascundem, nu e ușor să te descurci financiar ca și actor. Ei vin des la spectacole, dar și-au ales alte profesii.
Oamenii mă recunoșteau după voce, puteau nici să nu mă vadă. Eu sunt de felul meu modest, dar îmi amintesc un caz când după spectacolul „O barcă în pădure”, o domnișoară s-a îndrăgostit de umila mea persoană. Eram cunoscut cu tatăl fetei, care m-a invitat în ospeție și, după o vorbă și un pahar de vin, și-a chemat fiica. Ardea de nerăbdare să mă cunoască, dar nenorocul ei a fost că eram deja căsătorit.
Eu aveam partenere, colege în teatru și, de regulă, jucam roluri de soț și soție, de îndrăgostiți. În spectacolul „Zăpezile de altădată”, pe care l-am jucat de sute de ori, vreo 10 ani la rând, unde Ninela avea rolul soției, toți credeau că-mi este jumătatea vieții, iar când Ninela mă telefona acasă, putea să spună: „Ce mai face bărbatu mi-o?”, iar soția mea reacționa foarte firesc: „Acuș ți-l chem.”
Același spectacol, dar fiecare ieșire e altfel. Când ai alt spectator, descoperi alte valori în personajul care îl interpretezi de obicei. Se îmbogățește biografia chipului și, de la spectacol la spectacol, crești și ești mai bun.
Eram prin anii `78 când jucam premiera spectacolului „Zborul” în regia lui Vitalie Rusu și, în ziua spectacolului, m-a apucat o radiculită de îmi luase mersul. Cu chin și vai în vreo trei ore am ajuns la teatru. Nici regizorul nu știa cum să procedăm, era totul sub semn de întrebare. Totuși, când mi s-a dat replica în scenă, am uitat de boală. Asta e forța spectacolului, autosugestiei când îți impui: „Eu trebuie să fac cu orice preț.”
Tradiția mea, când intru în spectacol, este să zic Tatăl Nostru și Sfânta Cruce.
Pe scena TNME, timp de 100 de ani, au fost oameni care și-au consacrat viața artei teatrale, aici au suferit, au plâns, au murit, jucând spectacole unul mai bun ca altul. Aș dori ca să nu dispară spectacolele frumoase, să nu dispară căutările și mereu să fie plină această sală. Mulți ani!