Citește câteva mărturisiri făcute de Georgeta Voinovan în podcast-ul „Sincer cu Tine”.
Sunt profund credincioasă în sinea mea și mă străduiesc să raportez ceea ce fac la cele încuviinţate de Domnul. Ca orice om, trec prin diverse stări interioare și mai greșesc, important este să ai la bază lucrurile care slujesc binele. Apropo, la temelia celor mai mari păcate stă, de regulă, mândria. Și, deși mă pot considera o persoană modestă, îmi dau seama că unele decizii le-am luat din orgoliu.
Când îi vorbești urât unui copil despre tatăl său, atunci el se simte pe jumătate ca el. E chiar necesar să fim atenţi la ce vorbim despre celălalt părinte și cum o facem. Nu există un singur vinovat atunci când se produce o ruptură între soţi și numai ei, ca părinţi, pot avea grijă să nu aibă de suferit copiii.
Prima mea căsătorie, probabil, aș considera-o o greșeală, dacă nu se nășteau Dana și Iancu. Eram prea tânără și naivă. Acum realizez cât de diferiţi eram.
Eu îi mulţumesc și îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că am trecut prin acel accident din 2010. Atunci am realizat cât de iubită pot fi și câţi oameni minunaţi îmi sunt alături. Cât am stat la pat, îmi era dor de lucrurile simple, elementare, subînţelese pentru orice om sănătos, ca, de exemplu, să-mi ţin în braţe gemenii, care aveau pe atunci şapte luni. Acesta a fost încă un motiv să mă ridic, să fiu puternică și să o iau de la capăt.
De atâtea ori am văzut moartea cu ochii, venind după mine sau venind după altcineva, încât nu mă mai tem de ea. Am trăit moartea unui copil împreună cu prietena mea, o boală necruţătoare i-a luat băiatul la numai 14 ani, în 2002 mi-am găsit tatăl mort în apartament… Am reușit să salvez telefonic o prietenă gata să sară de pe bloc, iar un alt cunoscut totuși s-a sinucis… Tragedie care m-a urmărit mult timp, fiindcă am încercat să-l conving, să-l ajut, dar n-am reușit.
Am o prietenă-psiholog, care mereu îmi amintește că trebuie să scriu o carte despre viaţa mea! Dar nu sunt gata să mai retrăiesc unele momente nici măcar în amintiri. Nici acum nu știu cum am putut să supravieţuiesc și să depășesc anumite situaţii.
Eu nu mă regăsesc în necesitatea de a mă afla mereu în prim-plan și nu am boala vedetismului. Am ajuns persoană publică într-un mod firesc și nu am forţat nimic. Începând ca să compun, să cânt, s-au găsit oameni care au apreciat și mi-au promovat creaţia și totul a venit de la sine. Așa era pe atunci…
Noi greșim foarte mult atunci când punem fericirea la capitolul scopuri. Trebuie în primul rând să înţelegi și să definești ce anume te face fericit. Pentru mine asta înseamnă liniște. Și să-mi știu oamenii dragi în siguranţă. E important să se afle în zona mea de accesibilitate, ca să pot oricând să-i ajut. Nu mă sperie distanţa, ci imposibilitatea de a le fi alături la nevoie.
Să vorbesc despre planurile mele înseamnă să le condamn din start să nu se mai împlinească. Alţii vorbesc despre viitoarele lor proiecte, mai ales colegii de breaslă, mă bucur pentru ei, dar în cazul meu asta funcţionează nefast.
În monologul meu interior sunt extrem de sinceră și pot fi extrem de critică și dură cu mine însămi. Dar autoaprecierea mea crește automat când scriu sau compun ceva frumos. Pentru mine este important ce vede și ce știe Dumnezeu despre mine, mai puţin oamenii. Verticala.
În cazul iubirii de sine cred că astăzi se face exces de zel. Nu dorinţele mele contează cel mai mult. În momentul în care vrem să primim ceva, prima condiţie este să creăm, să dăruim, să slujim noi înșine.
Interviul integral poate fi urmărit în video-ul de mai jos.