Din inima Centrului Social „HELMUT-WOLF”
Ea trăiește prin a face bine – Valentina Geamănă. A locuit mulți ani în Italia, a trecut prin violență, prin dragoste și prin mult voluntariat. Motiv care a adus-o acasă și nu-i dă voie să fie indiferentă la poveștile de viață cu gust amar. De ceva vreme, în localitatea Ciuciuleni, raionul Hânceşti a avut loc inaugurarea unui centru social-multifuncţional, pentru rezistența persoanelor vârstnice și pentru protecția mamei și a copilului. Aici toate se întâmplă sub semnătura și experiența adunată în inima și viața Valentinei Geamănă.
Text: Zina Bivol Foto: Aurel Obreja
Intru în Ciuciuleni, iar în fața mea se scaldă o alee de frunze galbene. Formez numărul de telefon al dnei Geamănă și continui trecerea pe dreapta, exact după un stadion. Porțile stau cu inima deschisă și își așteaptă oaspeții.
Pe o plăcuță, scrie cu litere mari, CENTRUL SOCIAL „HELMUT-WOLF”
„Buna dimineața, Varvara. Cum ai dormit?” Așa începe trecerea noastră pe coridoarele centrului. Femeia stă prinsă de un scaun cu roți, încercând să-și urce picioarele pe treapta de mai sus. Încerc să intru în discuție, întrebând-o de cât timp se află aici. Mă fixează cu privirea ei mică și blândă: „Sunt aici de doi ani și mi-e bine.” Înțeleg că acuș, acuș o podidesc lacrimile și nu mai pun sare pe rană. Și-ar dori ea să fie pe lângă casă, să-și culeagă via, să strângă nucile de la drum, să mai tragă cu mătura prin ogradă, dar dacă nu poate, mai bine aici, când ai cu cine schimba și o vorbă. Una câte una, privirile înțelepte și mâinile muncite se tot adună pe lângă perete, schițând câte un zâmbet curios.
„Da tu, Olga Dimitrevna unde te-ai lovit că te ții de spate? O analizează dna Geamănă. O admir cum cuprinde fiecare bunicuță și o întreabă dulceag despre ce a mai făcut în aceste zile. Dar nu plec departe de întrebare, femeia îi povestește cum a fost ieri la copii și s-a lunecat pe niște pietre. De aici înțeleg că au dreptul să meargă acasă când își doresc, doar că e bine să fie sub supravegherea cuiva de încredere. Toată adunarea noastră se transformă într-o discuție caldă, cu multă cafea și miros de pâine coaptă. Pe colțul din stânga canapelei stă o doamnă supărata, exact ca un copilaș. Îi analizez trăsăturile și îi văd ochii fugind spre dna Geamănă, iar ea simte acest lucru și-i zice.
„Ei hai, spune ce s-a întâmplat, văd că stai supărată.” Femeia surâde în surd și îi spune că ei nu i-a făcut cafea. Atunci, patroana se ridică și execută comanda.
Mă duc să o ajut și de aici pornește relatarea: „S-au investit în acest centru 2 milioane de euro, fonduri italiene, ca să putem avea grijă de bunicii noștri, de persoanele cu deficiențe mentale, mame singure. Practic aici s-a adunat o parte din diasporă. Copiii lor sunt plecați, iar la noi se simt în siguranță. Trebuie să le porți de grijă, să-i hrănești, să-i schimbi, să le dai medicamente la timp. Dacă o puteau face singuri, cu siguranță rămâneau acasă, dar sănătatea nu le permite. Pe zi îi costă 400 de lei, de aici achităm toate cele necesare.”. Din vorbă în vorbă, ajungem de la un etaj la altul. Aceiași pereți cu nuanțe albui, roz, dar cu alți oameni.
„La etajele de mai sus sunt mame singure, ele nu plătesc. E gratis. Sunt femei care au nevoie să le oferi încredere și siguranță. Fata care o vedeți este Catiușa. Vedeți ce copii frumoși are? Când a venit la noi nici nu știa cum să-și spele puii, iar de tatăl lor nu știm nimic. Împreună învățăm să-i educăm și să le oferim dragoste și curaj.”
Fotograful care este cu mine încearcă să-i surprindă emoția prin obiectivul aparatului foto, iar ea își întoarce privirea spre geam fără a transmite vreo stare anume.
Fetița ei cea mică aleargă vioaie prin cameră și se bucură de jucăriile cuminți. Poate copiii nu înțeleg multe lucruri, dar cu siguranță le simt. Spontan, întreb dacă au vreun psiholog în centru și cine are grijă de sufletul lor. Nu termin întrebarea că am și răspunsul.
„Eu sunt psihologul lor. Viața m-a făcut să cunosc din toate. Un an și cinci luni m-am ascuns cu copiii, în orașul Bolzano într-o casă de femei, un centru anti-violență. De șapte ori am fugit de soțul meu, dar acolo mă știam în siguranță. La centru am învățat să-mi gestionez viața, timpul și subiectele cu copiii mei. Din discuțiile lungi cu psihologul am învățat că trebuie să vorbim și despre altceva, nu doar probleme și conflicte de acasă. Alegeam teme despre munte, apă, iarbă și încercam mereu să tragem învățăminte. Discutam despre puterea și rezistența muntelui ca să ne controlăm capacitatea și spiritul nostru de curaj. Atunci am conștientizat puterea voluntariatului și importanța de a ne susține unul pe altul fără a cere nimic în schimb și am înțeles că vreau să vin acasă și să aduc starea de siguranță și de asumare pentru femeile din Republica Moldova.”
Simt în acești pereți prea multă educație, un gust al copilăriilor noastre, dar cu alte direcții, sau poate aceleași, doar că mult mai mature și povești de viață mai dure. Răspunsurile la întrebările mele vin fără să le adresez.
„Aici a fost cândva o grădiniță, iar noi am făcut reparație ca azi să vedeți ceea ce vedeți. Totul a pornit de la un apel din Italia, când am fost întrebată dacă vreau să-mi continui visul de a face voluntariat în Republica Moldova. Italienii sunt mai deschiși la acest aspect și o fac fără a aștepta o răsplată în plus. Când am înțeles esența acestui bine, nu am ezitat mult să accept și să construim ceva acasă, iar o faptă bună se leagă de altă faptă bună. În urma lecturării unui interviu, Helmut Wolf, un bărbat cu dizabilități, s-a oferit să acorde 70.000 de euro și să investească și el în acest centru care azi îi poartă numele. El personal a venit la Ciuciuleni și a gestionat instalarea geamurilor care erau importate chiar de la firma lui. Din păcate a murit, dar memoria lui e vie. Faptul că era o persoană cu dizabilități, nu l-a împiedicat să-și deschidă o afacere și să fie de ajutor.
Practic aici s-a adunat o parte din diasporă. Copiii lor sunt plecați, iar la noi se simt în siguranță.
Pentru câteva secunde ne rupem de la subiect și dna Valentina Geamănă își amintește cum într-o noapte un tânăr a făcut o cărare de trandafiri pentru iubita lui. „Dorea să-și ia soția și copiii acasă. El o bătea și el o iubea, dar nu asta e iubirea adevărată. Copiii care trec prin violență sunt mult mai maturi, cu greu au recunoscut că luau bătaie, le era frică. Și-a luat nevasta acasă, dar nu pentru mult timp, că revenise de câteva ori. Sper acum să se schimbe.”
Dialogul nostru se trezește întrerupt de Gheorghe Movileanu, consilier local aflat la al patrulea mandat, care se prinde cu noi în hora vorbelor bune.
„La început am făcut voluntariat aici. Doamna Valentina din start a știut ce vrea și mi-a trezit încredere în acest proiect. Azi sunt angajat și mă bucur să pot fi util oamenilor care au nevoie de asta. Vedeți, acolo am făcut și o fântână din banii familiei mele, aici era greu cu apa, se dărâma tot, dar mereu se găsește un izvor cu apă, un izvor cu oameni și cuvinte.” Dna Geamănă îl bate ușor pe umăr și-mi confirmă că există și oameni minunați, mulțumindu-i respectuos pentru muncă și dăruire.
Echipa ei nu e mare, dar suficient de bună ca să-și îndeplinească toate responsabilitățile. Este greu să le aduni într-o fotografie. Una coace pâine, alta e sfioasă să pozeze, iar dincolo de perete o doamnă ne tot amână cu acu vin, cu pretextul că nu-și găsește haina. Sunt atât de simple și de minunate, fiecare cu grijile ei casnice, dar cu mult suflet ce adună și alte istorii în arhiva lor. Le admir modestia și bunul simț cu care își ascultă prietena mai „mare” – Valentina.
Ne îndreptăm ușor spre drumul de unde am venit. Mai zăbovim cât spargem niște nuci și ne bucurăm de miezul de toamnă. Nu departe, în ogradă, stau doi tei care vor să-și ia rămas bun de la noi. Valentina zâmbește și-mi spune: „Acolo o să mă îngroape când o fi să mor.” și deodată mă duce cu gândul la poezia lui Grigore Vieru și zic să nu închidem cartea, fiindcă multe mai are în plan această minunată femeie, iar teiul are încă de ascultat și de văzut istorii fără număr de veghe.