Director Executiv, Hospices of Hope Moldova
Veronica Dragnev aduce un soare blând în vieți condamnate la întuneric și durere, devenind brațe de căldură pentru ultima formă de acceptare a celor care nu mai au nici măcar șanse la luptă. Anul acesta, ea a reușit organizarea celei de-a 10-a ediții, jubiliare, a #HospiceBikeTour, care a reunit 25 de cicliști pentru a parcurge 600 km și a colectat fonduri pentru a oferi asistență gratuită pacienților cu boli incurabile, demonstrând o implicare și solidaritate deosebită ce durează deja mai mulți ani.
„Vă mulțumesc! Ați fost îngerii mei pe pământ!”
Sunt câțiva ani buni de când adun bine de la alții și îl împrăștii celor care au cel mai mult nevoie de el. Mândră sunt pentru Campania „Un Mărțișor al Speranței”. În ajun de 1 martie, alături de voluntari și unii din beneficiarii Hospices of Hope Moldova, am realizat peste șase mii de mărțișoare care au fost procurate de comunitatea business. Asta a însemnat o contribuție importantă la sustenabilitatea serviciilor de îngrijiri paliative pentru pacienții ce suferă de cancer și alte boli grave.
Mi-am schimbat călătoria prin viață la răscruce de carieră, exact în momentul în care a venit pandemia. Atunci am decis că e timpul să plec din diplomație. A fost o perioadă în care, deoarece simțeam că e nevoie să schimb totul, oricât de înfricoșător părea atunci, am decis să pășesc în necunoscut. A fost ca o chemare.
Ușor sau tot mai greu este acest drum ales de mine? Acum, la fel ca și la început, simt multă empatie față de femeile, bărbații și, mai ales, copiii ce au nevoie de grija noastră. Totodată, am un sentiment de mare recunoștință pentru donatorii ce manifestă generozitate în susținerea bolnavilor paliativi și familiilor lor, aflați în grija echipelor medicale ale Hospices of Hope Moldova.
Cea mai dureroasă poveste? Trebuie să recunosc, este o întrebare mult prea grea. Deoarece fiecare istorie a pacienților care am ajuns să o cunosc, atinge până la măduva oaselor. Recent am trăit un sentiment de profundă mândrie, dar și o tristețe imensă. Am cunoscut o doamnă frumoasă, plină de viață, cu doi copilași extraordinari, care suferea de o serie de diagnoze cumplite. Ludmila, să-i zicem așa, venea la Centrul de zi să-și aleagă perucă, deoarece era cu consecințele chimioterapiei, petrecea timp la consult cu medicul, dar și psihologul. M-a marcat enorm felul ei de a fi, ea credea cu vehemență că se va trata! Și eu, privind-o de fiecare dată, am început să cred asta! Însă între timp boala a răpus-o. Cu câteva zile înainte de a pleca, am primit la Centrul de zi un buchet enorm de crizanteme galbene cu un bilețel de adio, semnat de Ludmila, în care scria cu litere mari: „Vă mulțumesc! Ați fost îngerii mei pe pământ!”
După tot ce trăiesc eu și ce văd că trăiesc alții, mă simt mult mai puternică și încrezătoare în capacitățile și forțele proprii. Am trecut prin diverse experiențe care mi-au demonstrat că da, eu pot!
Sunt oameni pe care viața ți-i scoate în cale aparent întâmplător, de fapt ei sunt pe rol de reflectoare, lumina cărora se îndreaptă direct spre locurile cele mai ascunse din minte și suflet. Nimic nu este întâmplător, tot ce vine e necesar și la timpul potrivit, îmbrățișez schimbările cu multă curiozitate, chiar dacă în același timp îmi este frică de mor.
Revin la mine și la liniștea mea atunci când îmi cuprind copiii. La fel, mă ajută mult sportul, alergarea și drumețiile montane. O zi bună este atunci când realizez că toți ai mei sunt sănătoși, în rest sunt doar detalii.
Mi-aș dori ca fiica mea și orice fetiță din lume să știe că este o forță! Să seteze scopuri mari, să muncească cu multă disciplină, să persevereze chiar dacă lucrurile nu evoluează după plan. Tot de ce este nevoie, este perseverența și credința în sine.
O lecție pe care am învățat-o târziu este că părinții au dreptate. Că dreptatea nu este un concept universal, înțeles de toți la fel.
Ce nu știe lumea despre mine? Că sunt o optimistă incurabilă.
Mi-e dor de emoția pe care am trăit-o doar de două ori în viață – atunci când pentru prima dată mi-am văzut copiii.
Interviu de Lina Negru, Foto: Vadim Putregai, Stilizare: Rusanda Cebotari
#compasiune