Nu știu cum se face, dar devine tot mai greu să nu ne facem griji. Chiar și atunci când lucrurile merg bine, liniștea nu vine niciodată pe mult timp. Există mereu un gând care zgârie din interior, o proiecție tremurândă a zilei de mâine, o teamă că ceea ce am construit ar putea fi la fel de fragil ca globul de sticlă pe care tocmai l-am agățat în pomul de Crăciun. Mintea noastră nu știe să stea pe loc. Ca și cum succesul ar fi un contract care trebuie renegociat zilnic.
Trăim într-o stare de neliniște permanentă. Ne întrebăm dacă vom putea menține standardele, dacă vom face față ritmului, dacă nu cumva faptul că am absentat o săptămână din social-media ne-a anulat ca prezență și în viața reală. Și dacă nu cumva viața reală este de fapt viața de pe Instagram, dacă nu cumva acolo trebuie să fim de fapt, mai mult decât în discuții reale, la întâlniri reale. Chiar și în momentele de reușită, creierul caută următorul pericol. Nu ne mai permitem luxul de a fi pur și simplu bine. Avem nevoie să fim pregătiți.
Zilele acestea am citit despre un studiu care spune că am avea șanse să trăim până la 140 de ani dacă am reuși să anulăm anxietatea. Fricile constante. Neliniștea legată de afaceri, de muncă, de viitor. Teoretic, sună aproape simplu. Practic, pare o utopie. Pentru că anxietatea nu vine din slăbiciune, ci din responsabilitate. Din conștientizarea faptului că ai ceva de pierdut.
Cunosc sute de oameni de succes. Oameni care construiesc în fiecare zi mici imperii născute din visuri curajoase. Dar nu am cunoscut niciunul care să fi ajuns acolo într-o stare de relaxare continuă. Imperiile nu se ridică pe calm constant. Se ridică pe tensiune, pe îndoială, pe nopți albe, pe gânduri care nu se opresc niciodată complet. Poate că neliniștea este, paradoxal, combustibilul lor.
Poate că adevărata provocare nu este să scăpăm de griji, ci să învățăm să trăim cu ele fără să ne consume. Să nu le lăsăm să ne fure bucuria prezentului, chiar dacă nu putem controla viitorul. La final de an, nu ne dorim promisiuni liniștitoare. Poate doar un strop de îngăduință față de noi înșine, pentru că am mers mai departe chiar și atunci când mintea ne-a spus că e prea mult. Sigur că ținem la micile noastre imperii, dar parcă am vrea să plătim mai puțin cu sănătatea și viața noastră.
Vă doresc un an în care să aflați răspunsul despre ce merită și ce nu merită sacrificiul nostru. Și, da, vă mulțumesc tuturor că sunteți!
Cu drag,
Rodica Ciorănică