Anatol Durbală
Actor de teatru și film
Născut pe 24 mai 1970, s. Ghidighici, r-nul Strășeni
Studii: Școala-studio MHAT
Anatol Durbală nu mai are nevoie de prezentare – orice am spune despre el ar părea prea puțin. Un artist cu un talent remarcabil și, în același timp, un om de o rară modestie, care își trăiește misiunea pe scena teatrului, dar și ca regizor și prezentator TV. În 2025, Anatol Durbală adaugă în palmaresul său rolul lui Zahar Antonîci din spectacolul „Grădina de sticlă” – un personaj care l-a provocat atât fizic, cât și spiritual, determinându-l să reflecteze asupra vieții și, mai ales, a morții. Un rol prin care a reușit, încă o dată, să cucerească publicul iubitor de teatru.
Rolul lui Zahar Antonîci m-a provocat în primul rând fizic: mi-a fost și dificil, și curios să renunț la o mână și la un picior. Nu doar pentru că e greu să nu le ai când le ai, ci și pentru că e o cu totul altă percepție, un alt fel de a privi lumea. În al doilea rând, m-a făcut să mă gândesc din alt unghi și ca atare la viață și mai ales la moarte. M-am întrebat cum e să mori pe bucăți și cum e să doară „mai tare golul decât plinul”. Și-n al treilea rând, m-a făcut să-mi redescopăr bunicul, să-mi dau seama și să înțeleg mai adânc ce-mi tot spunea în copilărie. Cum ar fi că „nevoia face din om – om.”
Și la facultate, și ani buni după îmi doream oarecum să joc figuri monumentale. Pe unele le-am și jucat, cum ar fi Ștefan cel Mare și Lenin. Dar mi-a trecut această boală. Nu mă mai tentează să joc personaje neapărat „celebre”. Îmi este curios să joc dureri. Ființe vii, frământate de lucruri simple, care se zbat și nu-și pot găsi echilibrul pe axe veșnice: Om-Dumnezeu, Viață-Moarte, Dragoste-Ură.
Când vine vorba despre momentul care m-ar face să spun „pentru asta merită să fii actor”, nu găsesc un reper, o poziție socială de la care să mă împing sau o unitate de măsură pentru a mă dumiri despre asta. Nu știu în general dacă ceva merită să merite. În toate, inclusiv și poate mai cu seamă în profesie. Meseria asta-i foarte dură: îți ia tot și nu-ți dă nimic. Cu mici excepții. Dar în acele momente fulgerătoare îți înapoiază cât nu poți duce. Și ca să nu sofistic atât de nepotrivit aici, pot menționa miracolul care se întâmplă uneori într-o sală de teatru, când câteva sute de oameni diferiți, veniți din motive diferite, cu grijile doar ale lor, separați de acea indiferență ambalată în respect și decență, cu gânduri și așteptări diferite, devin un tot întreg. Atunci când energia lor se unifică și se mută în tine, simți o curățire emoțională, de parcă ai aflat ceva ce nici măcar nu știai că nu știi, ceva ce nu poți spune, nu poți scoate din tine, nu poți transmite. Îmi vine greu să descriu asta, dar pentru acel sentiment de satisfacție spirituală poate că merită să urli ani în șir printre perdele.
Un actor trebuie să aibă sănătate, poftă de viață și hărnicie. Și, foarte important: talent să-și pună în valoare talentul.
Titlul, funcția, premiul, Omul Anului – nimic din toate astea nu fac parte din mine. Așa încât nu aș suporta consecințe grave fără ele și aș rămâne neatins. Decât… Poate că mi-ar da târcoale deprinderea neghioabă de a-mi acoperi micimea, goliciunea și nimicnicia cu ele, în rarele momente când le conștientizez. Micimea, goliciunea și nimicnicia adică, nu premiile și titlurile.
Să urc pe scenă și să spun ceva despre mine? Sunt sigur că, chiar dacă aș sta acolo o oră și m-aș chinui să spun ceva, tot nu aș spune nimic. Este cea mai dificilă întrebare pentru mine. Iată poate că pentru a nu fi nevoit să răspunzi la ea merită să fii actor. Ca să joci viețile altora, să fii în ele curajos, uman, frumos, să știi în ele cine ești și să nu afle nici pământul că în a ta viață nu pricepi o boabă.
Cea mai bună decizie pe care am luat-o în 2025 a fost cea de-a nu mă lăsa cuprins de deznădejde. Ce am învățat despre oameni anul acesta? Că sunt niște ușuratici. Un regret legat de 2025? A trecut prea repede…
Interviu: Eugenia Ion
Foto: Arhiva personală