Medic stomatolog
Doamna doctor Victoria Amorțitu și-a ascultat chemarea spre medicină, a ales drumul halatului alb și a rămas fidelă jurământului lui Hippocrate. Cei care îi trec pragul cabinetului își încredințează ei zâmbetul și așteaptă cu încredere transformarea lui într-o operă de artă. Dincolo de seriozitatea meseriei, Victoria vorbește despre alegeri, sacrificii, limite și despre drumul spre o viață construită cu propriile mâini. Pentru că nebănuite sunt căile unui simplu surâs!
Nu doar să schimbi un zâmbet, ci să-i redai unui om curajul de a-l purta.
Cred că una dintre cele mai radicale decizii din cariera mea, dar și din viața mea, a fost să plec departe de casă pentru a-mi construi drumul în stomatologie. Am lăsat în urmă ceea ce îmi era familiar, au fost ani în care am muncit, am învățat și am avut momente în care m-am întrebat dacă sunt pe drumul potrivit. Dar fiecare etapă m-a făcut mai sigură pe mine și mai conștientă de ceea ce vreau. În timp, am înțeles că aceeași lecție se aplică și în viață: nu pot construi o viață care să mă împlinească dacă mă pierd pe mine încercând să fiu pe placul celorlalți. Am învățat să spun „nu”, să-mi respect limitele și să aleg liniștea, demnitatea și propria voce. Poate că cea mai curajoasă alegere pe care am făcut-o a fost să-mi construiesc viața cu propriile mâini, fără să-mi pierd sufletul pe drum.
După părerea mea, ziua de muncă a unui stomatolog nu se încheie când pleacă ultimul pacient din cabinet. Uneori, plec acasă, dar mintea rămâne acolo, la un caz mai complicat, la un pacient care a prins curaj sau la lucrurile pe care aș putea să le fac mai bine mâine. Pentru mine, ziua de muncă se încheie cu adevărat atunci când îmi dau voie să redevin eu, atunci când închid ușa cabinetului și știu că am făcut tot ce am știut să fac mai bine pentru cineva care și-a încredințat zâmbetul în mâinile mele.
Nu știu dacă poți citi cu adevărat sufletul unui om după zâmbet, dar, ca stomatolog, am învățat să observ ce se află în spatele lui. Cred că un zâmbet spune mult mai mult decât ceea ce se vede. Există zâmbete largi, dar reținute, zâmbete care ascund nesiguranță și zâmbete care apar înainte ca omul să spună un cuvânt. Uneori, îți dai seama că omul nu și-a pierdut zâmbetul, a pierdut doar curajul de a-l arăta. Pentru mine, cea mai frumoasă parte a meseriei este momentul în care omul, care la început își ascundea zâmbetul, ajunge să zâmbească liber. Atunci simt că fac ceea ce trebuie. Îi amintesc unui om că are voie să fie fericit.
Au existat sacrificii în numele medicinei. Cred că orice profesie pe care o construiești cu adevărat îți cere, la un moment dat, să alegi. Pentru mine au fost ani în care facultatea a venit înaintea timpului liber, a oamenilor dragi și a multor momente pe care mi-aș fi dorit să le trăiesc altfel. Dar, în ansamblu, nu privesc aceste lucruri ca pe niște pierderi. Au fost prețul drumului pe care l-am ales. Sunt de părere că uneori trebuie să renunți la confortul de astăzi pentru a construi viața în care te vei recunoaște mâine.
În calitate de stomatolog, cea mai mare frică este să nu mă ridic la nivelul încrederii pe care mi-o oferă pacientul. În spatele fiecărui caz există un om care se încredințează mâinilor mele, iar această responsabilitate nu dispare niciodată, indiferent de experiență. Îmi este frică și de situațiile în care știu că mi-aș dori să pot face mai mult decât îmi permite cazul.
Nu cred că cel mai frumos zâmbet este cel perfect. Pentru mine, este zâmbetul pe care un om îl redescoperă după ce, mult timp, a încercat să-l ascundă. Am văzut oameni care intrau în cabinet și zâmbeau cu reținere, dar după ce și-au pus încrederea în mâinile mele, plecau zâmbind mai liber, mai încrezători, mai siguri pe ei. Uneori, emoția din acel moment spune mult mai mult decât orice rezultat pe care îl văd eu ca medic. Poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl poate face un stomatolog: nu doar să schimbe un zâmbet, ci să-i redea unui om curajul de a-l purta. Iar pentru mine, un astfel de zâmbet nu este doar un rezultat al muncii mele. Este o emoție pe care o iau cu mine și pe care nu o uit.
Interviu de Iuliana Mămăligă, Foto: Dumitru Furdui
#strălucire