Actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”
Nu am găsit timp să ne întâlnim. Tot mai rar găsim timp… Și totuși, Angela mi-a răspuns la întrebări de parcă timpul nostru nu s-ar fi prăpădit nicăieri, de parcă aș fi găsit timp să merg la spectacol, iar ea ar fi găsit timp să rămână după, la un pahar cu vin, și să stăm de vorbă…
Dacă aș putea schimba ceva la lumea de azi, ar fi indiferența.
Un autoportret? Hmm, e dificil. De obicei, detașarea încerc s-o fac când e vorba de lucrul meu asupra unui personaj și-mi vine greu, să știi. Și dacă aș vorbi despre personajul Angela Ciobanu, aș spune că este o fire puternică și, totodată, vulnerabilă, deschisă și, de multe ori, o dă în bară. Idealistă – dar lumea nu este perfectă. Supărăcioasă când lumea nu vibrează la lucrurile atât de clare și emoționante pentru ea. La fel, este lipsită de curaj în momentele când alții spun că va reuși cu siguranță, dar siguranța ei șovăie. Se chinuie, sărmana Angela, când lucrurile nu se fac pe dreptate. O rupe.
Această poftă de a fi, cum zici tu, vine probabil de la sine. Îmi place viața pentru că sunt convinsă că nu am venit pe lumea asta așa, pur și simplu.
Dacă nu ar fi fost teatrul, atunci îmi legam viața de muzică. Sau mergeam pe calea primei meserii pe care am pornit s-o studiez – regie de estradă. În toate cazurile, avea să fie SCENA.
Da, m-am întrebat ce ar fi fost dacă aș fi rămas la Moscova, după Școala Superioară de Teatru MHAT. Nu știu dacă aș fi rezistat moral la toate încercările de acolo. Zbuciumul permanent ca să dovedești că ai dreptul, ca și ei, rușii, să exiști și să muncești în Artă. Limba, gândul lor că ar fi superiori celorlalți, cunoscând cât de dureros reacționez când simt că lucrurile nu se fac pe dreptate, m-ar fi sugrumat. Eu nu vorbesc despre dascălii noștri. Ei au fost oameni absolut aparte, oameni care au insistat să fie adus din România un pedagog care să lucreze cu noi asupra dicției corecte în limba română. Ș-apoi, visul nostru, în anii ’90, a fost să revenim acasă, după evenimentele din țară de atunci, și acasă să facem Teatru în limba română.
Știi, nu m-am gândit niciodată ce ar fi fost cu mine dacă m-aș fi născut în altă țară. Sincer. Eu m-am născut în țara în care am vrut să mă nasc. Da, recunosc, mie îmi place Italia, dar să vin ca turist sau ca actriță, cu spectacole. Și da, o ador pe Meryl Streep și pe Svetlana Kriucikova. Ador rolurile create de ele, le admir. Dar ele au drumul lor și eu – pe al meu. Putem învăța de la ele, dar nicidecum să fim în locul lor. Prefer să trăiesc în imaginație decât în fantezii, să mă bucur de ce îmi oferă Dumnezeu aici și acum!
În lumea care îi spune femeii cum trebuie să arate, nu mi-a fost ușor să spun: „Eu sunt așa și sunt bine”. Nu, nu a fost simplu și nici nu este. Toată viața mea am ținut diete… La moment, sunt într-o perioadă de tranziție. Sper să reușesc, pentru că nu mă simt prea bine în kilogramele mele. Norocul îi iubește pe cei muncitori. Altfel, aș vrea să mă întorc cu blândețe spre mine. Pentru că mă rătăcesc de mine când nu am încredere în ce sunt și ce fac…
Încă din copilărie credeam că sunt „rățușca cea urâtă”, pentru că pe timpurile acelea lumea nu-ți spunea des că ești frumoasă. Dar, în timp, îmi spunea lumea că sunt bunișoară și eu am început să-i cred.
Cuplul nostru cu Ion? Este vorba de dragoste, în primul rând. După care vine acceptarea faptului că nu suntem perfecți, compromisurile, tăcerea când celălalt are nevoie să se expună. Compătimirea, nu judecarea. Să te intereseze cu ce trăiește omul de lângă tine. Deseori ne doare ce se întâmplă în viața unui om străin și nu vedem că sub nasul nostru se naște o dramă.
Azi, mai prețioasă decât ieri, este „neindiferența”! Da, am inventat acest cuvânt. Dacă aș putea schimba ceva la lumea de azi, ar fi indiferența. Faptul că lumea se obișnuiește cu moartea, cu durerea altuia, ne duce la pierzanie ca specie umană.
Interviu de Rodica Ciorănică, Foto: arhiva personală
#ideal