Regizoare, fondatoare Geneza Art
S-a construit într-un teatru și a dat viață pe scenă unor femei care, fără să știe, au construit-o la rândul lor. Vorbește cu o calmitate caldă despre putere, despre necunoscut, despre prețul unui vis mare și despre rădăcinile care au ținut-o dreaptă prin toate anotimpurile vieții. Iar dincolo de regizoare, actriță și fondatoarea Geneza Art, Daniela Burlaca rămâne cea care caută în oameni sprijin, în artă – răspunsuri, iar în iubire – și întrebarea, și răspunsul.
Iubirea e răspuns și întrebare. Ea e cea care ne poate salva de toată neliniștea noastră spirituală.
În ultima perioadă mă macină foarte mult incertitudinea. Trăim într-un timp în care veștile proaste ne acaparează și parcă nu mai avem siguranța zilei de mâine. E tot mai greu să faci planuri mari și să ai certitudinea că lucrurile se vor întâmpla așa cum ți le-ai imaginat. În teatru simt asta și mai acut. Ce fac pentru asta? Continui să creez, dar încerc să fiu mult mai atentă la realitatea în care trăim și la felul în care se schimbă publicul.
Una dintre cele mai frumoase schimbări din ultima perioadă este că simt tot mai mult prezența fiicei mele, Milissa, și în viața mea profesională. A început să se implice în teatru, în diferite proiecte, și o descopăr într-o etapă nouă: se maturizează, își manifestă tot mai clar personalitatea, începe să aibă propriile idei, propriile alegeri. Pentru mine e foarte frumos să asist la această transformare și să simt că în viața noastră apare un suflu nou. Nu mai este doar copilul care privește ceea ce facem noi, ci începe, încet, să-și găsească propriul loc în această lume care ne-a definit atât de mult.
Nu știu dacă pot spune că m-am construit. Mai degrabă cred că m-am lăsat construită de viață. Mă simt ca o sămânță care a crescut acolo unde a fost pusă, trecând prin toate anotimpurile care i-au fost date. Când a fost lumină, am înflorit. Când au venit ploile, am învățat să le primesc. Când au venit furtunile, am încercat să nu mă rup. Nu cred că am devenit mai puternică în sensul clasic al cuvântului. Poate doar am învățat să rezist fără să mă împotrivesc permanent lucrurilor pe care nu le pot schimba. Dacă am construit ceva în mine, poate este tocmai această capacitate de a trece prin toate anotimpurile vieții fără să-mi pierd rădăcinile.
Cred că puterea unui om pornește, în primul rând, din felul lui de a fi. Sau, cum se spune din bătrâni, „așa îți este firea”. Pentru mine, un om puternic nu este cel care simte nevoia să-și demonstreze puterea. Cred că atunci când ești cu adevărat puternic, nu păstrezi această forță doar pentru tine. O împarți, le dai și altora sentimentul că pot.
Orice reușită importantă cere ceva de la tine. Nu ajungi foarte departe fără să consumi ceva din propriile resurse. Dai timp, dai ani, energie, uneori sănătate, renunți la confort și la lucruri care, într-o altă ordine a priorităților, ar fi putut ocupa mai mult loc în viața ta. Nu privesc toate acestea ca pe niște pierderi și nici nu cred că succesul trebuie construit obligatoriu prin suferință. Dar orice alegere majoră presupune să pui ceva pe primul loc, iar ceea ce pui pe primul loc va lua inevitabil din spațiul destinat altor lucruri. Probabil acesta este, pentru mine, prețul cel mai real al unui vis mare.
Viața mea pe scenă este oaza în care exist total. Acolo nu mă protejez și nu mă ascund. Mă desființez în sentimente, mă desfac în vulnerabilități și îmi permit să merg până la capăt cu tot ceea ce, poate, în viață ținem sub control. Scena este locul în care mă cunosc fără să mă menajez. Femeile pe care le-am întâlnit pe scenă, toate eroinele pe care le-am jucat, au fost probabil cea mai importantă școală profesională pe care am avut-o.
Nu există ceva anume ce îmi doresc pentru fiicele mele. Vreau TOTUL PENTRU ELE. Dar îmi doresc să trăiască viața în toate etapele ei și să nu sară peste ele. Să nu se grăbească să ajungă undeva doar pentru că societatea, vârsta sau ceilalți le spun că „a venit timpul”. Cred într-o anumită ordine firească a vieții, nu ca regulă, ci ca proces. Să-și dea timp să înțeleagă fiecare etapă înainte de a trece la următoarea.
Interviu de Doina Muntean, Foto: Mihail Turculeț
#rădăcini