Copilărie, familie, speranțe… Cum arătau toate astea în Chișinăul anilor ’60-’70?
Am relatat de multe ori despre acest fragment din viața mea. M-am născut într-o familie unde se respira… evreiește, se respira sionism și Israel. Tatăl meu, Lev Lieberman, îmi povestea cum au fost anii săi din copilărie și tinerețe, perioadă petrecută la București alături de părinții săi. A fost membru activ al organizației de tineret sionist „Beitar” și credea în ideologia acesteia. A studiat ebraica și era cucerit de ideile lansate de Zeev Jabotinski, îi asculta discursurile. În acele timpuri de până la război mulți evrei visau să revină la patria istorică, în Palestina, în țara Israel ( Areț-Israel cum o numeau ei). Tatăl meu avea aspirații similare. Acolo locuiau de vreo 30-40 de ani rudele noastre – fratele tatălui meu, fratele mamei, bunicul pe linie maternă.
Familia tatălui locuia la București până la război. Atunci la conducere a venit Antonescu. Ai mei s-au refugiat în Basarabia. În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia se anexează la URSS, iar tata împreună cu părinții și fratele său au revenit la locul de baștină, Orhei. A început războiul. La doar 20 de ani, părintele meu și fratele său Velv s-au înrolat voluntar pe front. A luptat în prima linie și a fost rănit. În timpul ofensivei, în vara anului 1942, a fost capturat, dar a supraviețuit miraculos. Prietenii lui, fiind și ei ostatici alături de el, nu l-au trădat, evreu fiind. I-au salvat viața. El a luat actele de identitate ale unui soldat ucis alături, Macar Mancenco Petrovici, fapt ce l-a ajutat să nu ajungă în lagărul de concentrare, dar în cel al prizonierilor de război. Idiș era limba lui maternă, fapt ce îl ajuta să vorbească germana fluent, limbă studiată la liceul românesc.
Prizonierii au adunat sau chiar au furat fragmente din ziarele nemțești, iar tata le traducea cele citite. Au fost descoperiți. Tata a ajuns în carceră, loc de unde puțină lume iese teafără. Iar el a rezistat.
Cu actele lui Macar a luptat în Armata Roșie, după eliberarea lagărelor de concentrare. Tot cu acestea s-a întors după război la Orhei pentru a primi pașaportul cu numele Lev Yankelevici Liberman.
Pentru toate acestea, patria l-a „decorat” pe tata cu un exil în Siberia, în regiunea Irkutsk, la tăiat lemne. Acolo a aflat că în vecinătate muncește o cunoscută din Orhei, Esther, Fira, la fel exilată în colonie. La început aveau corespondența, cum cânta Vîsoțki „din Siberia în Siberia”, apoi s-au întâlnit. Permisiunea pentru căsătorie a oferit-o comandantul așezământului Taișet, un loc practic necunoscut.
Părinții ne povesteau zâmbind că, au avut un pahar cu semințe la cina lor de nuntă. L-au cumpărat când se întorceau de la comandantul taberei. În Moldova au revenit abia în 1957.
Ați spus că ați crescut cu speranța spre Israel. Dar, au fost și două decenii petrecute în Moldova…
Eram nevoit și să muncesc. Ca un om al epocii post-sovietice, cu studii academice incomplete, (în Israel, acest lucru este recunoscut ca o diplomă universitară cu drepturi depline) voiau să mă trimită la o universitate locală, pentru a obține un certificat de grad secund. Eu însă îmi doream să devin specialist în domeniul relațiilor internaționale. Am aplicat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Studiam juridica, dreptul internațional, dar am luat și un curs de literatură (că tot m-ați întrebat de compuneri).
Acesta a fost începutul dvs. în politică?
Putem spune și așa. Studiam mult și scriam mult, am creat chiar și un ziar, „Agenda Ierusalimului”. Acolo am și publicat un articol controversat pe atunci, „Istoria a două umbrele”. Scriam pe vremea aceea, cu patru ani înainte de conferința de la Madrid pe Orientul Apropiat, despre poziția ipocrită a Occidentului vis-a-vis de cerințele palestinienilor și am comparat situația cu cea din anul 1938 cu acordul de la Munchen. Îmi încercam forțele în analiza politică și am primit prima porție de „virus al marii politici”.
Munceam ca paznic pentru a acoperi cheltuielile de facultate. Israel m-a călit atât fizic, moral, dar și ideologic. Atunci am aderat la partidul Likud. Îl asociam cu idolul meu, Zeev Jabotinski și cu fondatorul acestui partid – Menachem Beghin. După universitate, după părăsirea rezervei, am muncit mai peste tot – și la fondul de asigurări în sănătate Leumi, și la sucursala din Ierusalim a sindicatului Histatrud, și în consiliul directorilor al unei companii economice din același oraș. Apropo, experiențele acestea mi-au fost utile pe viitor, când am ocupat posturi în ministere, coordonând diverse ramuri ale economiei din Israel. Și da, cariera mea de politician a început la marginea anilor ’80-’90, când am aderat la partidul Likud, și mai apoi am fost numit director general al acestuia. Mi-a reușit să scot partidul dintr-o criză financiară profundă, să reorganizez momente, și, în calitate de șef de cabinet, la alegerile din 1996, am obținut o victorie senzațională în urma căreia Netanyahu a devenit Prim-Ministru.
Chiar și viața dvs. e ca o piesă de teatru! Mai bine spus, ca un film captivant. Apropo, nu ați lăsat scrisul în Israel? Povestiți-ne despre primii ani într-o țară nouă.
În 1980 am trimis povestirea mea la ziarul parizian „Russkaya misli”, acolo și a fost tipărită. De scenariu s-a luat amicul meu, un cunoscut producător la Hollywood. Mă tot convingea să fac o încheiere a lucrării, îmi asigura suport cu filmul (mai târziu, m-a certat că am abandonat acest proiect). În Israel nu îmi era de dramaturgie, viața mea avea grijă să scrie.
Pe 18 iunie 1978 am aterizat în Israel. Chiar și acum păstrez biletele de avion. Se începea o viață nouă. A doua zi eram hamal la aeroportul „Ben Gurion”. Familia s-a stabilit în Yaffo, eu însă am ales un kibutz tineresc, Netzer Sereni. Acolo îi întâlneam pe junii repatriați, erau oferite cursuri de ebraică.
Cum a avut loc această metamorfoză – dintr-un tânăr, născut în Basarabia, direct într-un politician cunoscut nu doar în Israel, dar și în toată lumea? Cum Evik a devenit Avigdor?
Am fost numit în cinstea bunicii, Eva. Ea a încetat din viaţă la câteva luni până la nașterea mea. Apoi, Evik, Evet s-a schimbat în Ivet, dar în Israel am luat numele iudaic Avigdor. E unul dintre numele prorocului Moise și se traduce ca „apărătorul Israelului”. Cât priveşte metamorfoza, aici lucrurile devin mai complicate. Israel nu e doar țara marilor oportunități, aș spune chiar a infinitelor oportunități. Aici totul depinde de tine și de cei cu care te înconjori, cu cine ai decis să mergi în viață. Am hotărât să servesc țării, Israelului, să-mi folosesc la maximum randamentul, cunoștințele, ideile și capacitățile. În cariera mea de zeci de ani am ocupat de multe ori posturi – cheie în statul nostru – Ministrul Infrastructurii Naționale, Ministrul Transporturilor, Ministrul de Externe, Ministrul Apărării.
În 1999 am creat propriul partid, Israel Beytenu. El a fost fondat nu ca unul rusesc, dar ca unul israelian, multinațional, sionist – liberal. Recunosc, puterea este delegată în mare măsură comunității de imigranți din URSS și CSI, dar astăzi reprezintă cel mai extins cerc al cetățenilor Israelului care prețuiesc idealurile sionismului, patriotismului, Aliyei și ascensiunii țării. Nu trebuie decât să ne uităm la cât de uniform și adecvat sunt reprezentați în fracțiunea noastră de partid în Knesset și în listele electorale ale candidaților și deputaților de la Israel Beytenu repatriați din fosta URSS, dar și nativi din Israel, urmașii repatriaților din România, Polonia, Ucraina, Rusia, țările din Africa de Nord, Asia și vorbitori de limbă rusă care au crescut în Israel.
În Israel este o comunitate solidă a imigranților din Republica Moldova. Membrii ei sunt oriunde, o parte din ei au ocupat și ocupă poziții solide în sectorul public, în corporații, afaceri și diplomație. Îi consider o mândrie a științei israeliene, medicinei, culturii, educației. Sunt un oaspete frecvent al organizațiilor ce au tangență cu Republica Moldova, țara unde m-am născut. Și în activitatea și coordonarea partidului sunt mulți pământeni de-ai mei și oricând mă pot baza pe ei. Sunteți unul dintre puținii politicieni care a refuzat să devină Ministru de Externe și Ministru al Apărării, reușind, totuși, să aibă succese remarcabile în aceste poziții.
A fost greu să vă ridicați și să plecați de pe o asemenea treaptă înaltă?
Am plecat, recunosc, dar fără regrete, când ceea ce se întâmplă în jurul meu – în Guvern, în cercul restrâns al miniștrilor, mi-a contrazis ideologia, nu a coincis cu ideile mele și ale noastre, ale partidului, despre politica internă și externă a Israelului și, cel mai important, nu s-au întrunit interesele naționale ale statului și oamenii care credeau în autorități și în conducătorii acestuia. În ultimii doi ani ani brusc a crescut dictatul religios și s-au consolidat pozițiile instituțiilor clericale, care au început să urmeze o politică rasistă deschisă și discriminatorie față de întreaga populație laică a Israelului în general, și față de imigranții din fosta URSS în special. Acest lucru contrazice complet viziunii mele asupra lumii și principiilor pe care a fost creat statul nostru. Declarația de independență, cel mai important manifest politic formulat vreodată în Israelul modern ne obligă să ne păstrăm țara ca una liberă, cu un grad major de toleranță față de toate confesiunile religioase.
Aceste două abordări opuse au condus la o exacerbare accentuată a relațiilor dintre mine și liderii partidelor ortodoxe. Faptul dat nu înseamnă că avem ceva împotriva religiei strămoșilor noștri! Fără doar și poate suntem copiii, nepoții și strănepoții care păstrează credința evreiască. Suntem o familie unică, națională, cu evrei credincioși, cu oameni grijulii față de tradițiile și legile iudaice.
În familia mea lucrurile stau așa: soția, Ella, (alături de care sunt de 40 de ani) este un om profund credincios. Fiica noastră păstrează tradițiile evreiești. Eu și cei doi fii – suntem oameni laici! În unele interviuri povesteam despre atmosfera ce domină în casa noastră: „Vineri seara facem kabalat-șabat”: aprindem lumânări, citim rugăciuni, stăm la masă. Dar sâmbăta, Ella merge la Sinagogă, eu cu fiii – la tenis sau la fotbal. Dacă vreau să vizionez televizorul în zi de sâmbătă, atunci îl conectez pe cel din birou, pe cel din salon nu îl atingem. Acasă consumăm doar bucate de tip Kosher, în afara ei – eu mănânc tot ce este delicios!
În casa noastră domină iubirea și înțelegerea. „Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască” – acesta este unul dintre crezurile partidului nostru și, după părerea mea, el sună destul de uman. Lucrul dat, în cele din urmă, ar trebui să fie auzit de politicienii israelieni religioși, care au transformat credința într-un instrument electoral și pozițiile lor în Guvern și în Parlament – într-un jgheab pentru cei care nu doresc să servească în armată, să muncească și nu contribuie la întărirea țării noastre.