MEREU ne-am dorit totul.
Am considerat că putem fi profesionistele perfecte, care vor face totul la job și vor fi cele mai performante în domeniu. Că vom fi iubitele ireproșabile pentru bărbații noștri și că, atunci când se va rătăci puțin emoția și pasiunea, vom sufla în ea ca în lumânările de pe tortul aniversar ca să o resuscităm. Am fost sigure că vom fi cele mai bune mame pentru că, dacă relația cu copilul nostru va șchiopăta cumva, noi vom ști să vorbim. Și să ascultăm. Am promis să ne iubim părinții și să găsim timp să le spunem asta. Ne-am promis să avem atitudine civică, să ne revoltăm când greșește Guvernul și să lăsăm un gând deștept pe rețelele de socializare sau la networking-uri. Ne-am promis să ne facem timp pentru noi înșine, să citim ca să evoluăm, să învățăm ca să creștem și, la fel, ne-am promis să ne bucurăm de un timp, puțin de tot, în care nu datorăm nimănui nimic și evadăm într-o carte sau un film, sau unde vrem noi să evadăm și, pur și simplu, să trăim clipa.
Dar… e imposibil să fie mereu totul pe Excelent. Uneori, indiferent de cotația publică a succesului nostru personal și imaginea pe care ne-am construit-o și o tot arătăm lumii și din profil, și en face, nu avem nici forțe, nici dorință și nici inspirație să fim așa cum ne-am propus. Pentru că mereu oferim mult, cerem și mai mult de la noi înșine. La job parcă nu vedem mereu rezultatul, în relație nu avem forță să suflăm în lumânări, cu copilul nu găsim cuvintele potrivite, ne e indiferent ce fac politicienii și nu avem timp să ne bucurăm, pur și simplu… Pentru că nu suntem decât niște femei – fragile, sensibile, care plâng pe furiș.
Dar asta durează puțin. Totul trece și ne vin din nou puterea, inspirația, pofta de a răsturna munți și de a desena drumuri. Suntem câteva generații de femei care pot fi fericite și sunt fericite, împlinite și capabile să-și facă singure destinul. Sigur, sprijinite de familie, soț, prieteni.
… Bunica mea a făcut patru clase. Eu am făcut Universitate. Mama mea nu a văzut niciodată marea. Eu am văzut două țări în care se sparge Pacificul. Eu nu am văzut o țară străină până la 20 de ani. Fiica mea învață în Europa și călătorește cu prietenii de două ori pe lună. Dar mama e fericită că noi suntem bine. Eu sunt fericită că Paula își croiește drumul ei în viață. Când uit ce femeie fericită sunt, mă gândesc la bunica și la mama mea. Mă gândesc la femeile care nu au un job și nu și-au definit un sens în viață. Mă gândesc la mamele care își cresc copiii din salariul minim pe economie. Mă gândesc la miile de femei din Ucraina care nu mai au nimic și pe nimeni. La femeile care zâmbesc din cărucior. Și mi-i rușine că mă plâng uneori și că nu am motivație.
Aceasta poate fi introducerea unui capitol din povestea mea…
Întotdeauna mi-a plăcut să mi se deschidă ușa sau geamul spre povești adevărate.
În această ediție specială Women inspire by VIP magazin, avem 99 de povești care respiră cu toată ființa viață, căutare, descoperiri. Femei care luptă, cad, se reinventează sau care nu cad niciodată. Fiecare caracter e o istorie aparte. Vă doresc să le savurați!
Cu drag, Rodica Ciorănică