Interviu de Zina Bivol
Foto: arhiva personală
Sunt mai mult decât ce vedem pe scena de la Geneza Art, sunt cuplul care trăiește prin artă și care a găsit curajul să dea viață unui teatru independent aici, în Republica Moldova. Ea este regizorul cosmos, o sursă nesecată de idei. El – actorul care trăiește în fiecare rol până la vârf de munte, punând accent pe profunzimea apelor. Sunt părinți de fete, le seamănă leit și le poartă o iubire sinceră.
Nu există emoții fără vis sau sacrificiu.
Trăim în vremuri în care nu-ți permiți luxul de a fi actor și atât – să trăiești doar cu revelația adusă din artă și creație.
Prima scenă pe care v-ați întâlnit…
Iurie: Primul spațiu în care ne-am cunoscut n-a fost o scenă de teatru, ci mai degrabă o încăpere destinată orelor de repetiții pentru studenții de la actorie din incinta Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din capitală. Era o toamnă însorită de septembrie a anului 2004. Eu, fiind mânat de tinerețe și aventură, am considerat că n-ar fi rău să mă mai bucur de libertate vreo două săptămâni și am venit cu o întârziere de 14 zile la cursuri. Când am deschis ușa să intru, toți colegii erau prezenți, iar profesoara noastră m-a prezentat și m-a invitat să iau loc. Și atunci am zărit-o pe Daniela, stătea în bătaia razelor, cu spatele la geam. Dintr-o privire i-am remarcat trăsăturile și cred că m-am îndrăgostit, atunci, de ea. Așa a început o nouă etapă în viața mea: au urmat ani foarte plini de evenimente, spectacole și multă lume cu care interacționam. În tot ce făceam, eram împreună și asta continuăm să facem și acum, când am ajuns să ne bucurăm de un teatru de succes pe care l-am fondat acasă, pentru oamenii de aici și nu undeva prin străinătăți.
Daniela: Primul fragment de teatru pe care l-am jucat împreună a fost pe scena facultății. Jucam Therese Raquin de Emil Zola, făceam un duet, eram foarte tineri și frumoși și aveam o conexiune foarte armonioasă, pentru că ne doream să iasă bine. Și chiar dacă, evident, pe atunci nu eram foarte siguri pe ceea ce facem, știam că ceea ce se întâmplă este o cale pe care trebuie să o parcurgem împreună!!! Acest gând este un crez al meu. Iar pe scena profesionistă am jucat împreună Eminescu și Micle. Acest tandem ne-a marcat pe noi ca actori și invariabil, este punctul de pornire al teatrului independent Geneza Art.
Teatru versus realitate. Ce nu vedem dincolo de culise?
Iurie: Frumusețea și inconfundabilul estetic al Danielei în arta de a monta spectacole, adăugând o partiție ireproșabilă a rolurilor pentru actori, evident că îndrăgostește publicul de tot ce se întâmplă la Geneza Art. Dar, ca în orice poveste, există un atelier unde, sub presiunea muncii și a căutărilor, se creează viitoarea producție teatrală. Deseori, este un proces urât și chinuitor, iar pe alocuri, nervii o iau razna și doar întâmplarea și experiența te salvează ca să nu te frângi. Și evident – regizorul, în care trebuie să ai încredere. În general, pentru mine Regizorul e omul care trebuie iubit și protejat, iar atunci când îl simți că este nehotărât, sau că are momente de slăbiciune, actorul este cel care-l ține în brațe și nu-i permite să fie altcineva decât ceea ce trebuie să fie. Eu așa simt, iar asta înseamnă că altfel nu poate fi. Prin asta explicăm fericirea noastră atunci când jucăm premiera unui spectacol. Este ceva incredibil, se aseamănă cu un maraton halucinant desfășurat în cea mai fierbinte zi a verii, iar când ajungi la final de cursă, intri în fâșia de pădure unde curge izvorul și te arunci să-ți stingi setea: unii plâng, alții strigă, iar cineva stă în tăcere. Exact așa este perioada de montare, seara de premieră și efectul de după culise, atunci când ne îmbrățișăm după spectacol. Cu siguranță publicul simte asta și de aceea ne răsplătește cu timp din timpul său, prezență și aplauze.
Daniela: În tot persistă viața. Nu există magie fără efort. Nu există emoții fără vis sau sacrificiu. Trăim în vremuri în care nu-ți permiți luxul de a fi actor și atât – să trăiești doar cu revelația adusă din artă și creație. Stresul și condiția societății, mentalitatea oamenilor și comportamentul, de cele mai multe ori ne sugrumă, ne frânge. Pe mine mă doare orice, ca-n poezia lui Vieru: „Mă doare această floare și această zi ce mâine nu va mai fi…” Și totuși din dragoste și patimă pentru această profesie, ce se întâmplă sau ce nu se întâmplă dincolo de culise, este rezultatul final a tot ce însumat reprezintă succesul!
Momentele de îndoială în viața voastră?
Iurie: În pofida unei experiențe ieșită din tiparele unui teatru comod, a necesității de a crea și de a exista pe cont propriu, lucru care m-a călit și m-a determinat să lupt pentru cea mai bună versiune a rolurilor mele, oricum nervozitatea și îndoiala persistă la începutul oricărui spectacol. Vorbesc de teatru pentru că anume acolo le simt cel mai acut. Ăsta și este farmecul artei noastre, de fiecare dată o iei de la început și mai trebuie să-i convingi și pe spectatori că altă cale, mai bună, nu există. Dar îndoiala este și ea o emoție de care ai nevoie pentru a ieși în scenă, iar cei care joacă și creează din emoție o să mă înțeleagă.
Daniela: Oamenii.
Cum v-au influențat părinții în alegeri?
Iurie: Eu nu am fost niciodată un carierist și trăiam viața ca pe ceva inevitabil. Iar despre ce trebuia să se întâmple, așteptam să vină de la sine. Oricum, asta nu te absolvă de luarea deciziilor, iar oamenii din jurul nostru, deseori, sunt cei care te ajută în acest sens. Așa a fost și cu părinții Danielei, care au susținut crearea unui teatru independent, ca să nu ne pierdem în rutină. Cu siguranță, ăsta era și un vis al lor și el s-a realizat prin noi, odată ce am decis să plecăm din teatrul în care am activat o vreme.
Daniela: Părinții, rău nu o să gândească și rău nu o să ne îndrume. Ei au fost, sunt și vor fi alături de noi. Ne influențăm reciproc doar din prea multă dragoste și grijă.
Ce nu ați accepta niciodată unul la celălalt și de ce?
Iurie: Nefericirea. Nu aș admite ca femeia de lângă mine să fie nefericită. Iar motivele unei nefericiri pot fi multe, chiar dacă știm că se întâmplă, oricum, nu vreau să ajungă niciun cuplu la așa ceva.
Daniela: Plecarea. Lipsa celuilalt. Aș lupta până la „nu mai pot”, ca să fim doar împreună, cu fetele, în patru, acasă, aici.
Spectacolul care vă apropie… Unde sunteți mai aproape de voi?
Iurie: Nu am multe spectacole în care joc cu Daniela. Doar în „Floarea Albastră” ne puteți vedea integral pe aceeași scenă. Dar ăsta e primul spectacol de început al teatrului și-l jucăm, deja, rar de tot. Cam atât, deocamdată.
Daniela: Eu și cu Iurie nu ne-am oglindit pe scenă cred că niciodată. Și în general nu prea împărțim scena în aceleași spectacole. Îmi place să experimentez cu el și cu duzina de abilități nelimitate pe care le posedă și le oferă acestei profesii, dar fiind dincolo de scenă. Împreună jucăm puțin – Eminescu, Elisabeta, Emma… Dar ceea ce-mi doresc să aduc pe scenă cu actorul Iurie Gologan, cred că este încă un proces de visare, or visele trebuie să devină realitate.
La început Iurie era poetul, Daniela studenta de la actorie. Făcând o retrospectivă, ce s-a schimbat și ce a rămas?
Iurie: Așa am și rămas, doar că avem în spate o experiență de viață și de oameni, de eșecuri și fericiri. Dar, în adâncul nostru, suntem așa cum ne-am cunoscut. Și cred că această matrice va rămâne cu noi până la final.
Daniela: Iurie într-adevăr mi-a dăruit o poezie care ne-a unit, o poezie compusă pentru mine când încă nu eram în gândurile și în viața lui. Nu s-a schimbat nimic decât că atunci eram doi, acum suntem patru și suntem așa de parcă altă viață nu a existat, de parcă așa a fost mereu. Dragostea, respectul, grija, responsabilitatea, sunt criterii care ne ghidează viața și ne țin împreună.
Cum este să aveți o casă, o scenă și doi copii. Care este partea grea și partea ușoară?
Iurie: Nu există greu sau ușor, la noi cred că s-a împletit totul într-un întreg. Familia, casa, teatrul, copiii – toate sunt un circuit infinit de griji și de bucurii. Deseori, cu două ore înainte de spectacol eu alerg cu fetița mai mică în mașină prin oraș, de la grădiniță – acasă. Iar când revin la teatru, încerc să dau la o parte această realitate și să trec în alta. E tot mai greu, dar nu imposibil, depinde de tine. Greu este să rămâi singur, în rest ai totul ca să încerci să fii fericit.
Daniela: „Dragostea” pentru casă, scena și doi copii stabilesc echilibrul.
Care a fost cea mai „nebună” decizie pe care ați luat-o vreodată în viața personală? Cum v-a schimbat acea alegere?
Iurie: Cred că momentul de a fi împreună. Toți care se îndrăgostesc așa – sunt niște nebuni, de ce ar trebui să căutăm să fim altfel? Nu văd rostul.
Daniela: Ne-am căsătorit la 18 ani. Și de atunci a început totul.
A existat un moment în viața voastră în care ați simțit că „totul se întâmplă pentru un motiv”?
Iurie: Eu trăiesc cu asta și cred că soarta noastră este așternută undeva în niște pagini pe care niciodată nu le vom putea citi integral. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aștepți mereu să se întâmple ceva cu tine. Dacă aș cunoaște din timp cum ar fi spectacolul din seara în care trebuie să ies pe scenă, la ce bun atunci ar mai trebui să-l joc?
Daniela: Probabil… Iurie a părăsit fără nici un motiv facultatea de jurnalism după un an de studii și a venit la actorie. Cred că, s-a întâmplat dintr-un motiv – ca viața lui în exact șase luni să se schimbe radical. Și a mea. În egală măsură.
Când sunteți geloși unul pe celălalt? (Numai nu spuneți niciodată)
Iurie: Mereu, asta și înseamnă iubire. Deja, formele în care evoluează ea, ține de fiecare în parte.
Daniela: De ce să spun că sunt geloasă, dacă nu sunt. Dar cred că am un mare lux de a nu avea motive. Pentru că dacă aș avea, cred că aș fi cea mai geloasă femeie din lume. Puterea unui bărbat se stabilește nu doar prin calitățile sale fizice. Intelectul și sufletul bărbatului care știe să iubească, este despre o mare putere interioară.
Părinți de fete. Care este acel mesaj pe care ați dori ca ele să-l citească peste ani?
Iurie: Că nu există șansa de a ne revedea într-o altă viață. Dacă ar fi, mi-aș dori să le țin în brațe la infinit. Și da, le mulțumesc că au apărut în viața noastră.
Daniela: Că dragostea noastră a fost să fie, ca să fie AȘA, ELE – Milissa Alexandrina și Salma-Maria.
Cum faceți față momentelor de burnout?
Iurie: Apar și dispar de la sine. Nu cred că am o explicație exactă aici. Dar sunt sigur că ne ajută scena să ne salvăm, deși tot ea ne răpește timp și energie.
Daniela: Nicicum. Te învârți ca veverița-n roată.
Unde vă doriți să vă treziți peste 15 ani?
Iurie: Tot printre aceste rânduri. Și în casa în care noaptea este așteptată la fel de mult ca și dimineața.
Daniela: Acasă.
Eu nu am fost niciodată un carierist și trăiam viața ca pe ceva inevitabil. Iar despre ce trebuia să se întâmple, așteptam să vină de la sine.