FOTO: Nadia Kuzmina
TEXT: Zina Bivol
Dacă unii pleacă cât mai departe de Republica Moldova, violoncelistul Cristian Florea,
originar din Sibiu, este contrariul… având și dublă cetăţenie română-germană,
Moldova rămâne un punct forte de care e legat cu inima.
Cu un repertoriu foarte bogat, cu multe prime audiţii, maestrul a concertat în toate ţările, a făcut
multă muzică de cameră în diferite formaţii, fiind interesat și de creaţii muzicale din toate etapele istorice. Maestrul Cristian Florea anul acesta împlinește 30 de ani de când își împarte cariera cu Orchestra Naţională de Cameră a Sălii cu Orgă. Este un manager artistic, profesor și impresar, artist european în adevăratul sens al cuvântului, recunoscut drept unul dintre cei mai valoroși muzicieni de talie internaţională.
Eu trăiesc cu muzica clasică, cântecul mă face să mă simt mai bine. Violoncelul îmi dă o energie care nu o dă altceva.
Copilăria mea a fost la Sibiu, părinţii aveau alte meserii, dar erau foarte pasionaţi de muzică. Din fragedă pruncie m-au iniţiat pe acest drum. La doi, trei ani dacă alţii ascultau cântece pentru copii, eu ascultam Bethoveen și Brahms. Am făcut Liceul de Muzică și Arte Plastice din Sibiu, în orașul natal, iar în 1969 am devenit elev al Liceului de Muzică „George Enescu” din București. Acolo am format și un Trio George Enescu și așa am început să luăm premii importante și să mergem prin diferite turnee. Mai târziu, m-am hotărât să rămân în Occident văzând situaţia de pe vremea lui Ceaușescu…
Așa am continuat studiile în Germania. Acolo am reușit să studiez cu profesorul Marçal Cervera și să obțin gradația de onoare la Conservatorul de Muzică din Freiburg im Breisgau. Plecarea din țară mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu mari artiști ca Pierre Fournier, Sandor Vegh, Isaac Stern, Enric Casals, Stefan Popov care mi-au influențat dezvoltarea ulterioară.
Activitatea artistică mereu a îmbinat-o cu cea pedagogică, fiind profesor de violoncel la Școala Superioară de Muzică din Freiburg (1985) și Trossingen (1985-1990) – Germania, profesor de muzică de cameră și orchestră la Conservatorul Diputació de Tarragona – Spania. Am susţinut numeroase cursuri de master-class și am fost invitat în juriul prestigioaselor concursuri internaționale din România.
În 1982 m-am împrietenit cu țara spaniolă și am rămas acolo vreo 20 de ani, unde mi-am făcut și o orchestră. Ţin minte, a fost un turneu de 43 concerte la rând, era o activitate nebună. Așa am cunoscut bine ţara și pot spune că am avut o activitate impresarială unde am lucrat cu foarte multe orchestre.
După revoluție am revenit în România și practic am concertat în toate Filarmonicile. În anul 1991, de la Botoșani, cineva mi-a zis că trebuie să ajung la Chișinău. Era o iarnă generoasă când m-am îndrăgostit foarte repede de oamenii de aici, de colegi. Mai târziu, destinul a făcut ca în luna mai să telefonez la Chișinău și să rog Orchestra de aici să facă un turneu cu mine în Spania. Asta ne-a împrietenit mai mult, iată că anul acesta se împlinesc 30 de ani de colaborare și activitate.
Cea mai spectaculoasă provocare a fost când a trebuit să dirijez la Atena în cadrul unui Festival de Coruri, unde participam cu orchestra și corul din Cluj. Când am plecat spre Grecia, a fost cu aventuri și din mai multe motive am ajuns chiar în dimineaţa concertului. Acolo trebuia să cântăm “Carmina Burana”, imnul național și primul imn olimpic. Ajunși acolo am văzut stadionul plin de oameni în diferite culori și așa mi-am dat seama că împreună participam la festival. Erau 4000 de coriști și toţi sub bagheta mea. Am putut face o singură repetiţie, a fost o zi total nebună, dar ne-am descurcat. A fost interesant.
Spectatorii din toate țările sunt diferiți. Aici, la Chișinău, este cu totul deosebit. Fiind pe scenă noi simţim publicul, aici primirea este întotdeauna cu pâine și sare, adică sufletește. Lumea vine deschisă, are reacţii pozitive și acest lucru te încurajează.
Mai nou, de 2 ani sunt căsătorit cu o doamnă de aici din Chișinău, acum și familiar sunt mai legat de Chișinăueni. Eu am prieteni stabiliţi aici din diferite ţări și mereu facem schimb de replici. Moldova este un paradis pe care mulţi nu îl știu. Unii o tratează prostește, dar noi o cunoaștem și putem să comparăm. Pentru mine Moldova este locul perfect pentru a trăi. Aici preţurile sunt mai ieftine ca în alte ţări, aici îţi permiţi uneori să te alinţi. Mie îmi place să gătesc și, atunci când mă întorc cu pachete de la piaţă, simt că duc ceva de 400 de lei, pe când în România de 400 de lei nu cumpăr mai nimic. Îmi amintesc de Zurrich când am fost cu doamna mea la un concert să vedem „Cavalerul Rozelor” și un bilet era 250 de euro pentru o persoană, aici așa preţuri încă nu sunt…
Am învățat să cânt la diverse instrumente mai vechi, mai noi, dar când am ajuns în Occident mi-am dat seama ce înseamnă un instrument adevărat. Când am intrat să lucrez la Zürich, din primul salariu mi-am luat un violoncel, mai târziu mi-am luat violoncelul Stradivarius-Grancino din 1663-1700, care atunci m-a costat 50.000 de franci, acum ar fi mult mai mult.
Scena mă cunoaște altfel, totuși în interiorul meu există o timiditate și o sensibilitate, dar am o putere și o determinare foarte mare de a face ceva, de a schimba unele lucruri. Demult nu-mi mai pun problema ce am reușit și ce nu am reușit să fac. Acum pun accent pe lucrurile valoroase și nu-mi pierd timpul pentru întrebări și lucruri mărunte.
Acum 10 ani, când am venit cu inițiativa de a face Festivalul Internațional J.S. BACH, am vrut să atragem un public cât mai larg spre magia și frumusețea muzicii lui Bach și a muzicii clasice în general. Astăzi realizez încă o dată importanţa acestui clasic printre neamul românesc.