Au ajuns acolo unde viața pare să se oprească în loc, zăpada are margini, dar și nu prea, iar unicele suflări calde pe care le poți întâlni provin de la respirația pinguinilor și a leoparzilor de mare. Dar ei au fost opt și drumul până acolo le era urmărit de mii de oameni. Și au ajuns.
La Ultima frontieră. Iar toată experiența lor o putem simți în decalogul lui Anatol Untură, cel care i-a prins în această nebunie.
Oameni care la un moment dat în viața lor au hotărât să înfăptuiască probabil cea mai nebună aventura a lor. Oxana. Mihai. Mihai. Dan. Corneliu. Oleg. Alexandru. Nikita. Daniel. Alex. Vitalie. Goran. Anatol.
Nimic comparabil cu ce au făcut până. Și un punct de reper pentru restul vieții. Nimeni nu știa unde merge și ce îl așteaptă. Doar un lucru era clar – nimeni nu va da înapoi. Doar în așa condiții – oamenii devin forțe veritabile ale naturii.
Capabile să țină piept oricărei încercări
pregătite de această planetă.
Descoperirea călătoriei e despre faptul că ne-am descoperit pe noi. Noi, cei fragili, dar foarte puternici. Cei slabi acasă, dar curajoși pe ocean. Cei plini de îndoieli la birou, dar hotărâți să scrie istorie pe barcă în fața vânturilor, valurilor și a propriilor frici.
Am descoperit că suntem oameni și toate virtuțile naturii umane ne sunt caracteristice. Am descoperit că suntem vii.
Cel mai ușor a fost să înfrunți valurile și furtunile, pentru că frica dispare ca noțiune când fizic nu mai ai cale întoarsă sau posibilitate de a renunța. Curajul e ceea ce rămâne când ai obosit să te mai temi.
Dezamăgirea de acolo… Globul pământesc este mic. Globul pământesc este catastrofal de mic. În câteva zile poți ajunge în orice colț al lui și conștientizarea acestui fapt – sperie. Suntem toți prinși pe o piatră zburătoare prin spațiu, care poate ceda în orice moment. O sticlă de plastic aruncată în Nistru, poate ajunge laț mortal pentru un pinguin din Antarctica. Nu avem nici o planetă de rezervă și niciun plan B.
Din păcate. Sau, din prostie.
Antarctica m-a cucerit prin liniște. E o liniște de îți sună în urechi. O liniște primitivă, preistorică, cum numai la începuturile lumii putea exista. O împăcare cu natura, stihiile și caracterul uman. Simbioza ideală dintre material, uman și spiritual.
A fost greu, cel mai greu, de fapt, ca să ieșim din casă. Despărțirea de cei dragi e probabil cea mai grea încercare.
Nicio furtună, val, vânt sau ocean – nu se compară cu despărțirea de cei ce sunt viața ta. Ochii lor, chipurile, frânturile de discuții și căldură caselor noastre – vor fi călăuză lungilor nopți polare și unicul vis în frânturile scurte de somn între gărzile de barcă. Ai doar o singură opțiune –să te întorci la ei.
Nimic nu poate îndreptăți un altfel
de scenariu. Ei ne așteaptă.
Cel mai mult ne-a lipsit internetul. Suntem sclavii comunicării și ni se face rău fără chaturi. Durere fizică, la limita demenței. Vrem să conversăm. Să transmitem informație. Iar cu ea și stări, frici, senzații și trăiri. Să punem pe umerii altora condiția noastră sufletească și să știm că noi contăm. Ne e frică să rămânem singuri. Fără posibilitatea de a pune povară existenței noastre pe umerii altcuiva. Nu vrem să intrăm în pădurile sufletului nostru. Pentru că ele sunt cele mai adânci și întunecate. Și majoritatea caută cărarea în online.
Pe mare sunt puține surse de endorfine. Mâncarea a fost una din ele.
Și bucătarul nostru a fost cel mai bun la acest capitol. Mâncare ca acasă, rețete clasice, dulciuri formidabile și calitate în tot ce a făcut. Merci, Alexandru! Fără tine această expediție era un calvar. Scrisorile celor care ne-au urmărit a fost o altă sursă de bucurie. Primeam zilnic zeci de răvașe de la copii și maturi. Oameni care urmăreau jurnalul nostru de bord și care ne susțineau prin cuvinte calde, sfaturi bune și multă dragoste simțită chiar și prin sateliți aflați la zeci de mii de kilometri distanță.
La limita supraviețuirii înțelegi că viața e paradoxal de lungă, deși îți pare că ai trăit sute de vieți, ai văzut mii de situații și nu mai poți fi uimit de nimic. De fapt, încă nu ai trăit deloc. Nimic din ceea ce nu îți amenință viața – nu e real. Viața începe acolo unde se termină siguranța. Un Memento Mori perpetuu. O veșnică întoarcere la ceea ce te face să te simți viu. Iar viu te face să te simți doar la proximitatea primejdiei. Cred că de asta și mergem acolo unde nu merge nimeni și testăm limite pe care nu bănuiam că le avem. Un Cap Horn veșnic, pe care îl căutăm și înfruntăm pe parcursul întregii vieți.