Expert în parenting, director Think Forward Education
Expertă în parentingul modern, Elena Rotari știe cât de mult valorează o educație corectă. Își găsește liniștea prin rugăciune, prin îmbrățișarea copiilor, sport și alimentație sănătoasă. Nu ar schimba nimic din parcursul ei, decât, poate, ar alege să petreacă mai mult timp alături de copii. Mottoul vieții – „Somnul rațiunii naște monștri.”
Nu putem obliga pe nimeni să ne iubească.
În ultimii ani, relațiile și principiile educației s-au schimbat radical. Copiii preiau modele din exterior, din anturaj, nu de la părinți. Obligația noastră, a părinților, este să nu-i îndepărtăm pe adolescenți și preadolescenți de noi tocmai atunci când au cea mai mare nevoie de un reper stabil.
Din consultațiile mele, am observat un tipar recurent: adolescenții își împărtășesc secretele… altor adolescenți. Nu pentru că nu ne iubesc, ci pentru că, atunci când părinții încearcă să se apropie prea abrupt, creierul adolescentului interpretează gestul ca pe un ordin, nu ca pe o invitație. Iar un ordin nu se ascultă. Se respinge.
Nu putem obliga pe nimeni să ne iubească. Dar, cu multă atenție și consecvență, putem reconstrui conexiunea ruptă care, cu timpul, se transformă în iubire. Psihologul danez Jesper Juul, cunoscut pentru viziunea despre „familia ca lider egal”, susținea o idee similară: relația de calitate dintre părinte și copil se construiește prin respect reciproc, nu prin autoritate impusă.
Evenimentele pe care le organizez sunt mediul în care oamenii se întâlnesc, învață pe o temă propusă și fac exerciții practice. Mă refer aici la două tipuri de evenimente: cele destinate părinților și copiilor, concomitent, și cele de dezvoltare personală, construite pe învățare, networking și relaționare, pornind de la teme concrete.
Divorțul, ca fenomen, traumatizează adolescentul fără voia noastră, dar la fel de mult îl traumatizează un cuplu care rămâne împreună din inerție, în care părinții nu se înțeleg și relația este bazată pe violență. În astfel de cazuri, cred cu tărie că divorțul este cea mai bună soluție – însoțit, desigur, de suport constant pentru adolescent, zi de zi.
Sunt copilul perioadei postsovietice, în care «bună ziua» era o obligație, nu o opțiune. Am crescut într-o casă a disciplinei: mama, educatoare la grădinița din sat, tata, șofer pe mașina colhozului. Fiind cea mai mică din familie, eram mereu cu treabă. Fugeam, lăsam treaba, citeam. Așa au înțeles părinții mei că voi învăța mereu.
Mama a fost și rămâne exemplul meu de viață și de maturitate. Dar cu siguranță nu voi lua de la ea un singur lucru: timpul pe care nu l-a petrecut cu noi. Am simțit un gol imens, a trebuit mereu să demonstrez că sunt suficientă. Abia acum sunt împăcată cu mine, pentru că am învățat, în sfârșit, să mă iubesc cu adevărat.
Traumele din copilărie există și trebuie explicate, nu ignorate. Este nevoie de răbdare pentru a înțelege de ce o persoană a acționat într-un anumit fel. Atât copilul, cât și adultul de astăzi merită acest efort de înțelegere. Există amintiri netratate care se transformă în traume și care nu ne permit să ieșim din zona de confort.
Când mă enervez, beau un pahar cu apă, mă întreb de ce fac ceea ce fac și îmi ofer zece secunde de răgaz, ca mintea să se liniștească și rațiunea să revină.
Mamele din diasporă simt un dezechilibru profund: educă copii într-o cultură străină, în timp ce dorul de acasă nu dispare niciodată. Echilibrul dintre muncă, familie și dorul de rădăcini rămâne, poate, cea mai grea provocare emoțională a acestei generații de mame plecate din țară.
Îmi plac mai mulți autori, dar dacă ar fi să aleg, aș numi-o pe Urania Cremene și un autor englez ale cărui idei m-au influențat constant. Cu toate acestea, mi-am ales propriul parcurs, unul în care caut permanent echilibrul între parentingul permisiv și cel sever, fără să adopt un singur model, ci construind unul personal, testat în timp.
Interviu de Ileana Rusu, Foto: arhiva personală
#parenting