Grigore Zapuhlîh: A child of fortune

Incredibilul neurochirurg care crede în fericire și în urmele pe care le lăsăm după noi.

E trecut de zece seara, iar eu mi-am zis că nu merg la culcare până nu termin acest interviu. „Ce faci?”, mă întrerupe din lucru Steluța Andrei cu un telefon scurt. Îi spun.

„Oh, Dumnezeul Neurochirurgiei! Fain. Omul care se apucă de cele mai disperate cazuri, fără să se teamă să riște, îl admir!”

Confirm. Personajul meu este extraordinar. Prin tot ce face și tot ce este. Acest om s-a ambiționat (și va reuși!) să construiască la Chișinău un Spital de Neurochirurgie ce depășește investiția de zeci de milioane de lei. „Vreau să schimb părerea tuturor celor care încă ironizează pe seama proiectului spitalului și așteaptă să eșuez. Vor aștepta mult și bine!”, îmi spune extrem de determinat dl director al Institutului de Neurologie și Neurochirurgie. Are și dreptul, după 40 de ani de experiență și mii de intervenții pe creier și coloană vertebrală.

În afara medicinii? Hmm, aproape că nu există așa ceva. Sunt doctor până la măduvă. Ca persoană sunt rezervat, am puțini prieteni, dar adevărați, și mulți din ei nu sunt medici.

Dle Profesor, la 40 de ani de carieră, ce ați vrea să știe lumea despre dumneavoastră?

Că aș fi vrut și aș fi fost în stare să dau țării mele cu mult mai mult. Dar m-am ciocnit de foarte multe piedici. Când, acum șapte ani, am acceptat acest mandat de director al Institutului de Neurologie și Neurochirurgie, am zis că vreau să fac un spital nou și abia acum, după acești ani de lupte, am obținut o picătură de speranță. Este foarte multă neîncredere în jur.

Cum să nu vrei să faci lucruri frumoase pentru țara ta, când vezi atâtea peste hotare? Pentru ce mai mergi încolo, doar să te minunezi de ce fac alții?

De ce am redus din orele dedicate chirurgiei? Pentru că mi se părea că acest spital – Korolenco, cum îi spunem noi – arată foarte rău chiar și pe fundalul altor spitale de la noi, așa cum ar fi cel Republican, sau cel de Cardiologie, sau
de Urgențe.

Apoi, când ajungi în poziția mea, îți dai seama că încă nu ai echipă, că nu ai destulă susținere și îți sunt tăiate aripile ori de câte ori încerci măcar să dai din ele, dar senzația că puteai totuși să faci mai mult, rămâne! Putem avea un spital excelent. Și insist să cred că nu am pus punctul pe acest vis.

Cum sunteți în afara viselor mărețe și a sălii de operații?

În afara medicinii? Hmm, aproape că nu există așa ceva. Sunt doctor până la măduvă. Ca persoană sunt rezervat, am puțini prieteni, dar adevărați, și mulți din ei nu sunt medici. Viața privată este doar în familia mea. În viața socială sunt un reprezentant al unui grup corporativ.
„Ies în lume” preponderent cu același grup de oameni.

Vreți să spuneți că nu gătiți, uneori, pentru cei dragi?

Gătesc pentru familie, în ultimul timp mai des. Când eram în perioada de învățare a neurochirurgiei, petreceam enorm de mult timp la spital în sala de operație. Rugam colegii mai tineri să îmi ducă copiii acasă, că așteptau la „Spiru Haret” și era nouă seara deja. Acum situația s-a schimbat. Am echipă și… puțin timp și pentru familie, și pentru mine.

Dar gătesc simplu. Grătar, cartofi copți, la foc – ceea ce iubește să facă orice bărbat. Îmi place să văd cum ceilalți mănâncă. Prea puțin timp le-am acordat la ai mei în tinerețe.

Vi s-a reproșat asta?

Am avut reproșuri la începuturi, dar mi-am rugat soția să aibă răbdare 16 ani, perioada în care voiam să obțin tot în profesie. Acum invers, eu o iau de la muncă la nouă seara. Am învățat într-o grupă la facultate – eu aveam 17 și Mariana 16 ani, și cu anii ne-am „cizelat” reciproc. Noi am construit totul împreună și ne-am plăsmuit unul pe altul.
Ea a vrut să mergem la Cahul, unde ne aștepta totul, părinții ei, casă, joburi, dar peste trei luni am adus-o înapoi – mi s-a oferit un post de neurochirurg, apărut pe neașteptate la Chișinău. Dar aducând-o la Chișinău, i-am oferit șansa sa devină ORL-foniatru. Asta a fost istoria.

Despre calitățile mele nu aș vrea să vorbesc. Sunt un om destul de modest. Petru Lucinschi se mira mereu de modestia mea. Spunea că știe academicieni cărora nu le poate „închide gura”, dar pe mine trebuie să mă împingi înainte ca să mă „laud” cu ceva. De obicei, vorbesc doar de profesia mea.

Câte operații faceți zilnic, dle Profesor?

Nu mai multe de două sau trei. Acum particip doar la cele mai importante etape ale operației. Nu degeaba am fondat o catedră de neurochirurgie, încredințez tinerilor doctori partea mai simplă a intervențiilor. Pe timpuri, făceam 400-600 operații pe an, iar de când sunt director, mă limitez la trei, patru sute. Înmulțite la 40 de ani, sunt peste zece mii…

Cum începe și cum se termină o zi din viața celui mai important neurochirurg de la noi?

Tradițional, fac cafea pentru soția mea. Pentru că ea, în acest timp, are grijă de tăticul ei de 91 de ani și de unchiul de 92 de ani, care stau cu noi. Ea pregătește pentru ei, iar eu – pentru ea. Ăsta e începutul zilei. În automobil, în drum spre serviciu, discutăm toate noutățile de ieri, ce fac copiii, ce fac nepoții. Apoi începe munca. Fiecare cu ale lui. Acum, datorită evoluției tehnologiilor medicale, timpul dedicat operațiilor s-a scurtat mult. Cândva, am avut o intervenție care a durat 24 de ore și nu am ieșit din sala de operație nici eu, nici colegul meu, doctorul Iulian Glavan – nici pentru a bea apă, nici pentru necesități fiziologice. Și pacientul a fost salvat. Au urmat pe parcursul anilor alte operații unice cu durata de 17, 15 sau 10 ore. O operație de zece ore pe timpuri, se face acum într-o oră. Cu cât mai des mergeam peste hotare și asistam marii neurochirurgi, cu atât se scurta durata operațiilor. Aparatajul adunat cu anii – navigatorul, endoscopul, microscopul microchirurgical au contribuit la aceste performanțe.

… Ajung acasă înaintea soției. Soția mea are mulți pacienți – toți artiștii vin la ea cu problemele vocii. Când îmi trebuie cineva bun pentru vreun eveniment artistic, o întreb pe ea. Imediat găsește. Așa că, oriunde ieșim împreună, pe ea o cunosc mai mulți. Pacienții mei sunt cu alte gânduri…

În ce măsură cei șapte ani de acasă v-au determinat parcursul și alegerile în viață?

Nu a fost niciun fel de influență dictatorială. Mama mea, asistent medical, prin exemplul ei nonverbal, mi-a inspirat cumva alegerea. Purta mereu halat alb scrobit, mirosul de medicamente persista tot timpul în casa noastră, mergeam la ea la spital, vedeam cum face injecții, cum plâng copiii, cum îi mângâia pe toți. Lucrurile s-au întâmplat banal, de fapt.
Era imposibil să ajung altceva. Pentru că, după cum spuneam, mama era asistent medical, tata – medic veterinar, sora mea este medic, cumnatul meu este medic, fiica mea, după ce a absolvit facultatea de Management la Universitatea din Toronto, s-a întors acasă și s-a dus la medicină. Pe băiat am vrut eu să îl fac medic, dar, după patru ani de studii, a înțeles că menirea lui e alta și astfel e singura excepție de la regula nescrisă a familiei – Augustin este politolog.

Or, în copilărie visam să devin fotbalist profesionist. Dar asta însemna să ne mutăm la oraș și părinții nu aveau aceste posibilități. Și atunci am zis că mă fac medic sportiv la „Nistru” Chișinău. De asta am mers la medicină – să fiu și medic, și mai aproape de fotbal. Dar mai târziu, evident, viața m-a dus în altă direcție. Înconjurat de chirurgi, fiind un om căruia îi place acțiunea, am decis să devin chirurg, iar mai apoi – neurochirurg. Așa cum ziceam mai sus, a fost decizia soției să plecăm la Cahul imediat după facultate, o decizie pe care am acceptat-o cu greu, dar trebuie să asculți totuși o femeie uneori. Chiar dacă câteodată merge împotriva voinței tale, îți face bine.

Zic asta acum, de la distanță, ori atunci era mare bătălie între noi. Nu vreau să mă „mărit” eu cu Cahulul tău, ziceam. Aveam casă acolo, sprijinul părinților ei, condiții, dar bărbatul din mine nu putea accepta asta, așa eram educat. Neurochirurgia până la urmă s-a dovedit a fi o întâmplare fericită, datorită insistenței soției mele. Mariana, îți mulțumesc că m-ai făcut neurochirurg! Eram un tânăr doctor care se ducea acolo unde spunea partidul și guvernul – la Cahul, și am ajuns aici – la Chișinău, la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie, unde cred că a trebuit să ajung.

Dar, ca să revin la întrebare, ca în orice familie normală, mama a fost principala persoană din viața mea care m-a educat. Și tata, câteodată cu anti-exemple, dar la fel – prezent mereu în viața mea. Mama a făcut școală în perioada interbelică și avea reguli foarte stricte, de la liceul din Orhei. Și mie tare nu-mi plăcea să duc lucrul la capăt, mai ales la caligrafie, și câteodată mai fugeam să joc fotbal sau să prind raci la Răut, îmi plăcea să fiu liber. Dar ea m-a ținut din scurt, m-a luat și cu binișorul. E o regulă pe care am preluat-o – iau oamenii cu binișorul și tocmai de asta unii îmi reproșează că sunt permisiv. Un fost medic pe care îl cunosc și care, la fel, părea foarte permisiv, avea două feluri de a semna – în colțul stâng sau în colțul drept al foii. Și dacă era în dreapta – era de bine, iar dacă era în stânga – nu era permis. Am spus – băieți, voi sunteți naivi. Mai am ceva timp până termin mandatul. Și dacă fac tot ce mi-am propus, atunci chiar nu o să-mi pese de cum mă vede lumea. Eu am venit aici să schimb acest spital. Să-l reconstruiesc. Așa cum văd eu schimbarea. Nu pot afirma că voi face un zgârie-nori sau un turn ca al lui Trump, dar sunt sigur că va fi mai frumos acest institut. Avem șansa să construim o clădire pentru cei mai gravi pacienți – cei cu infarct cerebral. Și multe lucruri sunt deja făcute – echipa antrenată, Catedra de Neurochirurgie care nu a existat, am luat medicii tineri cu mine peste tot – și în America, și în Germania, și în Japonia. Sunt pregătiți să facă lucruri mari.

Cât poate funcționa normal creierul uman?

Eu spuneam odată că cel care este fericit, are un creier sănătos. Vorbesc de fericirea adevărată, nu de cea cumpărată, furată. Ca să prelungim viața creierului, trebuie să fim fericiți, împăcați cu noi înșine, să avem o ocupație pe care o adorăm, un job ca un hobby și câțiva oameni cu care să putem vorbi sufletește. Sau să fim în pace cu sine, mulțumiți că am făcut tot ce am vrut. Nu să umblăm supărați că nu am ajuns un superstar. Trebuie să fii fericit pentru ce ai realizat tu, pentru drumul tău.

De ce în Europa sunt atâția bătrâni care suferă de Alzheimer și alte boli mintale? Credeți că au avut vieți mai puțin fericite decât bătrânii noștri?

Boala Alzheimer apare în finalul vieții unui om. Cred că incidența acestor boli mintale în Moldova este ca în alte țări. La o vârstă înaintată, anumite funcții ale creierului și organismului cedează. Nu putem sfida natura. Am doi bătrâni acasă, mă uit atent la ei de ani, și, fără să vreau, fac și o observație științifică – cum se duc, cum pierd memoria, vederea… E ca în cântecul cela – minunații mei părinți…

Cei doi bătrâni de acasă sunt o povară pentru familia dvs.?

Categoric nu. Soția mea îl iubește atât de mult pe tatăl său, încât mulți ani nu a permis nimănui să o ajute cu îngrijirea lui, chiar dacă a continuat să lucreze în volum deplin. Să vedeți cum îl pieptănă, cum îl bărbierește, el nu-și mai aduce aminte cum se fac multe lucruri. El nici de nepoții săi nu-și amintește, deși i-a crescut, i-a dus la școală. Al doilea bătrân e unchiul soției mele. Ziua vine asistentul medical, cât noi suntem la lucru. Nu îi putem lăsa fără supraveghere.

Ați revenit recent din Japonia. Cât de departe suntem unii de alții?

Japonezii sunt oameni cu afecțiune, pasiune, și civilizația nu i-a schimbat deloc. Omul ca individ este tot atât de invidios, gelos sau tot atât de rău sau bun și acolo.
Dar ca civilizație, ca și colectivitate – diferența Japoniei față de Moldova e foarte mare. Explic acest lucru destul de subiectiv, asta este părerea mea. Japonezii respectă disciplina și ierarhia! La noi orice „furnică” se consideră „rege”. Nu percepe nimic decât ceea ce știe personal – ea e centrul Universului. Îi arăți un model care funcționează perfect în Japonia sau Germania – „furnica” îl va respinge. O să-l răsucească, învârtească, dar să fie cum vrea ea.
E foarte greu să vorbești cu oamenii care nu acceptă o părere diferită de a lor, sau să le explici că foarte multe lucruri sunt inventate deja. Doar trebuie să însușești, să le aplici. De ce trebuie să reinventezi un protocol medical, testat în SUA, Japonia și Germania, și care funcționează perfect?
Nu experimentăm pe pacient, când trebuie rapid să îl salvăm.

Altfel, pe japonezi îi consideram chiar lenți. Dar după ce au bătut Germania la campionatul de fotbal din Quatar, ei chiar au devenit mai rapizi. Glumă! Dacă e să vorbesc serios, și-au reconstruit țara foarte repede după dezastrul cauzat de tsunami în 2011. Disciplină și ierarhie! Noi, moldovenii, ne mișcăm mai repede, dar rezultatele sunt modeste din cauza ignorării, în mare măsură, a indisciplinei și nerespectării ierarhiei.

În altă ordine de idei, oricât de bun ai fi, acolo nu te duce nimeni în brațe. Ești un străin. Japonezii sunt o mono-națiune – 98 la sută japonezi și doar două la sută străini. Atât. Nu prea admit imigrația, te acceptă ca să înveți sau să lucrezi temporar și apoi ai plecat acasă. Nu îți vor permite niciodată să fii tu principalul în sala lor de operație. Să observi – da, să asiști – da. Ei lucrează în interesul țării lor. Învață tehnologiile de la alte popoare și le aplică la ei. La ei activează vreo 10 mii de neurochirurgi, o cifră semnificativă, iar la noi vreo 60, și mulți au plecat… Ce să zic? Mergi în Japonia și te întorci cu senzația că ai fost într-un rai creat de oameni… Iar aici… că te-ai întors acasă. Ce drumuri, ce case, ce curățenie au! Ați văzut cum la Campionatul Mondial de fotbal toți suporterii japonezi au strâns gunoiul după ei? Au lăsat „lună” în urma lor. Extraordinar exemplu.

Ce visuri aveți acum?

Să construiesc un spațiu nou al Institutului! Sunt prea mulți alde Toma Necredinciosul în jur. Au ironizat pe parcurs de ideea asta cu spital nou, ba mergea proiectul, ba nu mergea din diferite motive. Recent, un prieten mi-a zis sceptic – „Și chiar v-au dat bani pentru spital?” Da, chiar ne-au dat!

Câți v-au dat?

Secret! (râde) Proiectul clădirii costă câteva zeci de milioane de lei. Dar tot pe atâta e nevoie pentru utilaj. Contez și pe proiecte internaționale. Nu doar clădirea, saloanele și coridoarele să fie ca în Japonia, dar și utilajul medical de ultimă generație. La finele lui 2025, sper să tăiem panglica. Până la urmă, Guvernul nostru actual ne-a ajutat cu finanțarea acestui proiect.

Dar cum visează, pe bune, un neurochirurg?

Într-o zi, când se va sfârși activitatea profesională, aș vrea să călătoresc, să merg în satul meu natal Mașcăuți, să merg prin pădure, să îmbrățișez nepoții, copacii, să cânt, să vorbesc cu păsările. E foarte grea această presiune a profesiei de neurochirurg, a suferinței bolnavilor de cancer, a unui copil plângând care trebuie salvat… e greu să le duci pe toate pe umerii proprii atâția ani.

Și a meritat acest drum de 40 de ani, de milioane de trepte urcate în fiecare zi, cu oameni care taie aripile uneori?

Sigur. Este viața mea și are un sens. Am trăit așa cum mi-a dictat conștiința și inima mea. Sunt împăcat cu mine.

Cum îi spuneți unui pacient că… e prea târziu?

Pacientului nu îi spun niciodată. Nu pot răpi speranțele.

Cunoașteți cu siguranță mulți oameni care trăiesc fără vise, fără bucurie, fără speranță. Care ar fi cuvintele magice ce le-ar putea face viața mai colorată?

Eu nu știu ce poți spune unui om care urăște viața. Eu am un răspuns care poate nu înseamnă nimic. În 2000 m-a vizitat un coleg german căsătorit cu o japoneză. Era Ziua Orașului când a venit la noi, mergeau pe stradă printre orășeni, fiica mea le arăta muzeele, iar la final, japoneza le-a zis copiilor mei: „În orașul ăsta am văzut un singur om fericit – acesta este tatăl vostru. El tot timpul zâmbește.” Poate nu e așa. Dar dacă ai acest caracter radios, îl ai. Nu poți insufla artificial fericirea și mulțumirea de sine. E complicat să dai sfaturi unui om veșnic posac. Cum a fost nenorocit, așa va fi, chiar dacă viața lui nu e chiar așa de rea.

Poate că unii își imaginează că aveți un salariu cosmic…

Dar nu mai e chiar atât de mare. Da, e mai mare decât media, dar nu zâmbesc din cauza salariului. Îmi place ce fac, de ce să nu zâmbesc? Eu poate merg și văd cu ochii deschiși cum va arăta acest spital peste câțiva ani. Abia aștept să îi întâlnesc pe cei care au zâmbit pe sub mustăți și să le arăt că am reușit! Să zic gata, nu ați crezut, dar am făcut!

Aveți regrete?

Nu. Nu vreau să întorc nimic înapoi. Cum mi-a mers mie, rar cui i-a mers. Când am fost rugat să aranjez operația Președintelui Lucinschi în Germania, l-am dus la cel mai bun neurochirurg, profesorul Ruediger Lorenz, care a zis că e onorat să opereze și primul președinte de țară din cariera sa, după tot felul de staruri și milionari. Acum acea operație o efectuează aici orice tânăr neurochirurg. În vremurile celea era imposibil. Acum avem o sală de operație cu aparate performante și operația dată durează 1-2 ore… Povesteam istoria devenirii mele ca neurochirurg, ascensiunii în Neurochirurgie, mentorului german, profesorului Lorenz din Frankfurt pe Main. Nu am să uit niciodată ce mi-a spus atunci dumnealui: „You are a child of fortune!” (Ești un copil al norocului!) Și întreaga mea viață mă împart cu acest „fortune” cu tinerii mei elevi!

Ce este viața, în două cuvinte?

Viața este pur noroc. Cineva spunea că e un noroc să te naști în familia Trump. Eu cred că e un noroc să te naști într-o familie bună. Să ai părinți care te-au educat corect. Să nu ai boală, să te căsătorești cu un om ca lumea. Viața e un mare hazard. De ce oamenii se supără pe cei care au mai multe de la natură?

Ce există după…, cum credeți?

Eu mi-am schimbat puțin viziunea. Aveam un fel de reacție internă violentă când mă gândeam la moarte. Acum sunt absolut liniștit. Pentru că eu știu că am făcut absolut tot ce mi-am dorit în viață. Acest gând nu îmi mai provoacă spaimă. Ce va fi pe urmă, o să vă spun mai târziu.

Nu vă grăbesc. Vă mulțumesc mult pentru interviu. 

Abonează-te la articolele

Vip Magazin