Larisa Zubco: „Să asculţi muzică academică nu era o modă, era o necesitate…”

Nu îi place să fie pe copertă, dar în fiecare pagină, concert sau partitură a muzicii se dedică cu profesionalism, chiar dacă multe din lucruri le monitorizează de după culise. Este o doamnă rafinată și mereu își asortează ţinutele cu bun gust. Muzica academică a făcut din ea o adevărată aristocrată. Larisa Zubcu, de mai bine de două decenii, își îndeplinește funcţia de director al Sălii cu Orgă, care și-a deschis ușile pentru publicul larg exact la 16 septembrie, de ziua ei, doar anii diferă. Sunt ambele din zodia fecioarei, motiv pentru care se simt și se înţeleg foate bine.

Cum muzica clasică își selectează ascultătorii, așa este și firea Larisei Zubcu, vorbește cu toţi, dar își alege oamenii pe care îi simte cu sufletul. Contează conexiunea… Sper a noastră să fie bună!

Text: Zina Bivol
Foto: Nadia Kuzmina
Make up: Natalia Hudorojcova

Sunteţi orășeancă, spune acest lucru ceva despre dvs.? 

Cred că omul sfinţește locul și nu invers! Da, sunt născută la Chișinău și mă mândresc cu asta. Părinţii mei locuiesc în Durlești și am avut marele noroc ca de la 6 ani să ţin vioara în mână. Acest instrument mi-a pus baza culturii muzicale. Încă de mică am fost un spectator fidel la concertele de muzică clasică. Prin anii 80 am avut un mare privilegiu să ascult mari muzicieni care veneau la Chișinău. Atunci nu era o modă, ci o necesitate să mergi la concerte sau la vreun spectacol. În artă nu poţi să te alinţi, ori o faci bine cu talent ori nu o faci. Eu mereu am avut pretenții la acest capitol… Am și un frate, la fel a făcut școală de muzică, apoi Academia de Muzică, și ulterior a devenit șeful Orchestrei Prezidențiale. Spre marele nostru regret, acum trei ani a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Vioara v-a solicitat tot timpul sau aţi avut și alte pasiuni? Da, mereu am avut diverse ocupații, în prima parte a zilei eram la școala generală, după mergeam la școala de muzică, apoi am urmat Colegiul de Muzică, secția vioară și așa au durat 12 ani. A fost o copilărie împletită cu muncă. Mama a cântat în corul Operei Naţionale mai mult de 40 de ani, așa că am crescut în acest teatru și aici am descoperit mai multe genuri ale artei – muzica, pictura, baletul și am avut marele noroc să particip în spectacole de operă. Unde era nevoie de un cor de copii, făceam și figuraţie, deci, a fost fantastic pentru un copil! Am putut să continui studiile la Academia de Muzică dar am vrut să încerc altceva și am făcut filologie la Universitatea de Stat. Am avut parte de excelenți profesori, savanți cunoscuți, cred că s-a meritat această experienţă. Mai târziu am activat la radio ca realizator și prezentator de emisiuni muzicale, unde am îmbinat activitatea de muzician și filolog. Întotdeauna am simţit că pot face mai mult. Paralel cu orele de filologie de la universitate am frecventat Orchestra Populară studențească „Strugurașii” cu care am concertat în diferite orașe și ţări. A fost ceva nou pentru mine, nu cântasem muzică populară, fiindcă eu am absolvit secția de muzică academică. Când a venit timpul să accept funcția de director al unei instituţii de concert, a fost ceva firesc, dar și o mare responsabilitate. Eram deja familiarizată cum se organizează un proces de creaţie, cum e să comunici cu artiștii…

Cum a rămas cu visul mamei? Visul mamei a fost ca să fim colege la Teatrul de Operă și Balet. Eu să cânt în orchestră, ea în cor și să mergem împreună în turnee. Viaţa, însă, a schimbat cursul, dar nicicând nu m-am despărţit de artă. Din 2001 până în prezent am onoarea să conduc o instituţie specifică și interesantă – Sala cu Orgă, considerată centrul național al muzicii de orgă și de cameră. Noi suntem cei care propagăm muzica lui Bach, Vivaldi, Häendel, Haydn, Mozart… adică de la preclasici la contemporani. Avantajul nostru este că avem în dotare un instrument măreț, unicul în Republica Moldova, Orga!

Să fii într-o funcţie mai mult de 20 de ani este mult sau puţin? Pentru unii, în special tinerii de astăzi, poate este prea mult, în schimb alţii cred că având experienţă, relații, poți face lucruri mult mai bine. Mereu mă documentez, studiez, citesc multe materiale. Să știți că nu mă încântă ideea că iată am 20 de ani de activitate și că le știu pe toate. Încerc să fiu în pas cu vremea, cu tot ce se întâmplă în jur.

În zilele noastre, când preferinţele generaţiei de acum sunt altele, este greu să aduni un public la Sala cu Orgă? Sala cu Orgă este o instituţie, cum am mai zis, specifică. Muzica academică este mai delicată și nu toţi o înțeleg sau nu doresc s-o înțeleagă… Publicul care vine la noi ar trebui, totuși, să aibă un minim de cunoștințe despre repertoriul care va fi prezentat, compozitori etc. Ar fi păcat să spun că nu ne ocupăm suficient de promovarea producției noastre, folosim acum și toate reţelele de socializare pentru acest lucru, dar cred că parcurgem o ușoară perioadă de declin, în ceea ce privește prezenţa publicului, probabil și ultimele evenimente pe arena mondială și invadarea Internetului cu posibilitățile lui enorme și-au pus amprenta. Să știţi că întotdeauna Sala cu Orgă a avut un public fidel. Predilecția pentru muzica clasică, cu certitudine le-a fost cultivată în familie, școala generală. Îmi amintesc că practic în toate instituţiile școlare activa un cor de copii. Elevii erau educaţi în spiritul muzicii clasice încă de mici. Înţelegem că trebuie să continuăm și să muncim împreună cu societatea ca să atragem în special tânăra generaţie spre sălile de concert.

Din schimbul de experienţe care l-aţi avut pe parcursul anilor, ce aţi învăţat sau poate a rămas un moment memorabil? Am avut multe ocazii să întâlnesc mari artiști, muzicieni. Sunt multe de povestit, dar în această clipă îmi amintesc cu drag de participarea mea ca invitat la un Festival de Muzică Veche din Polonia, orașul Yaroslaw. M-a impresionat foarte mult publicul educat și sensibil. La ei este un un cult de a merge la un concert de muzică academică. Cei care vin din ţările catolice, știu că de mici copiii merg la biserică și ascultă orga. Aici după fiecare slujbă se organizează concerte și au un mare avantaj să se familiarizeze în special cu muzica lui Bach. M-au impresionat cum cântau cu pasiune anume tinerii la instrumentele de epocă. Culmea a fost când la sfârșitul festivalului organizatorii ne-au invitat într-o curte mare și ne-au propus să dansăm dansuri vechi din secolele XIV-XV. Un coregraf ne-a prezentat niște mișcări și toţi au intrat repede în ritm. Nu a fost o discotecă banală, recepție etc, dar o lecţie de dans și nu oarecare…

De la familia cu care împărţiţi același lucru, trecem la familia de suflet… Am doar un copil, sunt mamă de fată. M-am dedicat în acea perioadă carierei și lucrurile așa au evoluat. Cu creșterea fetiţei m-a ajutat socrul meu, îmi amintesc că atunci când i-a apărut primul dinte, eram nedumerită – când, cum? supărată, cum de a crescut fără să știu. Acum am o nepoţică scumpă de tot, nu vă pot descrie sentimentele care mă copleșesc, este o mare bucurie și fericire să trăiești astfel de clipe. Fiica este stabilită de ani buni la București, avem norocul că putem să ne vedem și să ne auzim zilnic pe reţelele de socializare, iar pozele nepoțicăi îmi îndulcesc diminețile.

Dacă ar fi să vă faceţi un autoportret, cum ar arăta el? Cred că sunt un bun organizator. (îmi zicea și maică-mea în copilărie că voi deveni un conducător!) Încerc să planific zilele de acasă și cele de la serviciu. Câteodată sunt spontană, așa sunt fecioarele, dar nu-mi lipsește nici romanticul. Fără a mă gândi prea mult, fac bagajele și mergem chiar acum undeva, dar asta am învăţat să fac în timp. Omul, pe parcusul vieţii, se mai schimbă și capătă mai multă încredere în sine. Când eram mai tânără eram așa, mai nesigură. Și acum poate îmi lipsește un pic de impertinenţă, în sensul bun al cuvântului. Mama mea mereu îmi spune că: „uite faci atâtea lucruri frumoase, dar nu faci niciodată tam-tam din asta”.

Sunteţi modestă? Da, nu-mi place să fiu expusă în public. Când sunt invitată la diverse recepţii, și e firesc așa să fie, eu cam le evit, cu excepția celor de protocol. Nu mă simt bine când e prea multă lume, prefer un cerc mai restrâns. Recunosc, este un neajuns de al meu, îmi place să fiu mai retrasă, umbra are soarele ei, nu?!

Aveţi prieteni, în general credeţi că ei există? Da, deși cred că prietenii adevăraţi se fac din tinereţe. Dar cunosc cazuri când la o vârstă, în diferite circumstanţe, îţi poţi face prieteni noi. Uneori, la o nevoie apar oameni deosebiți la care nici nu te aștepţi și te pot susţine. Eu am pierdut acum doi ani o prietenă și îi simt până-n prezent lipsa, dar recent, când l-am pierdut pe tata, mi-a fost alături o rudă prin alianță și am apreciat enorm susţinerea ei. De atunci o consider o prietenă adevărată.

Ce calităţi apreciaţi la un om? Vă selectaţi persoanele cu care comunicaţi? Apreciez cumsecădenia, cultura lui și neapărat carisma. Sigur, comunic cu multă lume cu care avem relații colegiale, diplomatice, dar nu poţi fi cu oricine prieten în sensul adevărat al cuvântului. Nu am avut momente de grea cumpănă, poate au fost momente când credeam că e „sfârșitul lumii”, dar după un timp realizezi că trebuie calm să analizezi totul și să treci peste aceste așa-zise obstacole ale vieții. Mi-a fost greu când am decis să divorţez. E foarte dificil după 20 de ani de căsnicie să iai o astfel de decizie. Mă bucur tare mult că am rămas prieteni, discutăm des la telefon despre fiica noastră, iar acum mai mult despre nepoțica noastră!

Ce urmează după divorţ? Dacă sunt două persoane inteligente și îi leagă amintiri frumoase, după divorţ urmează respect și relații de prietenie. Pe fostul meu soţ, când a avut probleme grave de sănătate, eu am fost primul om care l-a ajutat și i-a fost alături. Altfel nici nu se putea! El a apreciat acest lucru și pot să zic că de atunci s-a întărit și mai mult prietenia dintre noi.

Am înţeles că sunteţi un bun organizator, cum v-aţi aranjat viaţa mai târziu? Sunt un om al pasiunii. Dacă sunt fascinată de arta desenului, imediat sun pe cineva, studiez desenul o lună – două, până dispare curiozitatea. Pe bune, ce mi-am propus în viaţă, am realizat, mai devreme sau mai târziu. Dacă mi-am pus scopul (la 50 de ani!) să conduc mașina, am făcut-o și pe asta! Nu mi-a fost rușine să stau într-o aulă cu fete și băieţi de 18 ani. După 40, m-am ambiţionat și mi-am luat și antrenor de înot. Mereu mi-au plăcut provocările. Eu nu sunt adepta de a merge neapărat în sălile de sport, cele mai bune pentru mine sunt gimnastica de dimineaţă și mersul, cel puțin o oră, pe jos seara în parc.

Dar prin viaţă cu cine vă plimbaţi, cu cine vă ţineţi de mână? De câţiva ani mi-am refăcut viaţa personală. Pot spune că la vârsta care sunt, am cunoscut adevărata vrajă a dragostei. Credeam că acest sentiment este elogiat doar în filme, spectacole sau în cărţi. Dar m-am convins că iubirea nu are vârstă, doar că trebuie să o întâlnești în decursul vieții.

Cum ne dăm seama dacă e omul perfect sau nu? E ceva divin, nu pot să explic în câteva cuvinte. Deși cu persoana pe care am îndrăgit-o, prima întâlnire a fost una groaznică. Artist Mare, cu lumea lui interioară neordinară, uneori greu de înțeles, dar acum îmi dau seama că a fost necesar un timp oarecare ca să ne cunoaștem mai bine. După o perioadă, într-o circumstanţă mai deosebită, fiind în sudul Franţei, unde probabil și natura era de partea noastră, s-a produs acea chimie, scânteie. Graţie acestei persoane am început să călătoresc și la propriu și la figurat, ceea ce nu mi se întâmplase până atunci.

Totuși, prin ce v-a cucerit? După el mai puteţi asculta alt violoncelist? Prin multe calităţi – romantic incurabil, bucătar excelent, filozof și, bineînţeles, mare muzician! Sincer, e cam greu acum să ascult și alţi violonceliști. Peste mulți ani, am înţeles când reputatul profesor de vioară de la noi, Alexandru Caușanschi, mi-a răspuns la una din invitaţile mele la un concert cu participarea unui valoros violonist, că: „nu vă supărați, dar după David Oistrah (mare violonist și profesor al secolului XX) nu mai pot asculta pe nimeni, doar el este idolul meu!”. Atunci am zis că este o aroganţă, doar peste mulți ani am înţeles perfect mesajul lui!

Cum trebuie să fie o femeie, există vreun secret care îl ţineţi în poșeta dvs.? Nu există nicio regulă și nicio reţetă. Depinde foarte mult și ce moștenești. Cred că contează și timbrul vocii, și felul de a merge. Femeia ar trebui să fie manierată, inteligentă și de aici și fizicul pare mult mai plăcut. Eu apreciez gustul artistic în tot – vestimentaţie, cum vorbește, gesticulează, cum zâmbește, cum gătește, atrag atenția chiar și la caligrafie! Nu sunt adeptul brand-urilor, dar apreciz gustul estetic de a-și asorta hainele, culorile, accesoriile. Deci, toate detaliile contează și construiesc femeia frumoasă.

Se spune că în spatele unui bărbat de succes stă o femeie, dar cine stă în spatele unei femei de succes? O stea călăuzitoare cu noroc și, bineînțeles, oamenii dragi și scumpi mie, care îmi dau multă încredere, curaj, căldură și dragoste.

Cum arată fericirea? Cu cine seamănă la auz? Fericirea este atunci când ai mei sunt sănătoși, când reînvie natura și cât e de frumoasă!!! Iar când aveţi o problemă și nu știţi cum s-o soluționați pe moment, ascultați-l pe Bach! Acolo găsiți răspunsul, credeți-mă că nu exagerez!

Abonează-te la articolele

Vip Magazin