Liliana Rotaru: PREȘEDINTA CCF MOLDOVA
[SOCIAL]
Un interviu de Tatiana Pătrunjel
— Ați absolvit filologia.
— Exact. Am ales, cândva, să studiez cuvântul.
— Cuvintele au forță?
— Scrise de mână, tipărite, vorbite, au o putere colosală.
— Ați testat?
— Da, și m-am convins de puterea lor.
— Impactul a fost de proporții?
— Da, am reușit să conving multă lume, dar au rămas încă mulți care au de schimbat atitudini.
— Care a fost ideea?
— Să aduc copiii abandonați cât mai aproape de familiile lor.
— Ați reușit? Probe…?
— Din 67 de internate au rămas doar 11. Și a pus și echipa CCF Moldova umărul.
— Din 14 mii de copii abandonați, câți mai stau în instituții?
— Șapte sute.
— Cât timp ați mânuit cuvântul să atingeți acest scor?
— Nouăsprezece ani.
COPILĂRIA MEA NU A CUNOSCUT BĂTAIA
Am fost un copil ghidat de simțul dreptății de mică. Aveam vreo cinci anișori și-mi amintesc că am sărit în apărarea prietenei mele, cu percepția că aceasta a fost nedreptățită într-o situație. Spiritul meu justițiar mă inspira să vin în apărarea celor care-mi păreau, cumva, slabi.
Tatăl meu, care nu mai este, a fost un om foarte calm și cald, a fost un intelectual. Îl vedeam mereu cu cartea în mâini și cu abonamentul de la bibliotecă, gata să schimbe alte cărți pe acele de-acasă. Mama, profesoară de matematică, a avut și strictețe. Părinții mei au reușit să creeze echilibrul între structură și căldură, dar niciodată structura nu a depășit bunătatea. M-au educat prin convingere, nu constrângere.
Surprinzător, dar am fost un copil căruia îi plăcea școala. Am învățat la „Gh. Asachi” și ea a răspuns nevoilor mele de carte, de cunoștințe. Sigur că erau materii la care eram mai bună sau deloc, dar nu dădeam de copiat, mi se părea ceva nedrept. Mă ofeream, voluntar, să răspund când nimeni nu era pregătit. Mai fugeam de la lecții împreună cu colegii. Eram implicată, pe larg, în activități extrașcolare: dansam, prezentam de pe scenă concertele ansamblurilor Speranța și Lia Ciocârlia, mergeam la înot, dar nu pentru competiții.
Am fost singurul copil la părinți și cea mai mică nepoată. Locuiam la Chișinău, dar călătoream la bunicii de la Florești și la cei din Căușeni.
Este adevărat că nu pot suporta să văd suferința oamenilor, nici a animalelor. Cred că mi se trage de la bunicii din partea mamei, alături de ei îmi petreceam mai mult verile, la Coșernița. Pe bunelul meu îl chema Constantin Brâncoveanu, coincidență sau nu, dar era un om foarte cumsecade, foarte harnic. El nu putea să lase pământul nefolosit. Avea un soi de simplitate în el.
Copiii sunt extrem de inteligenți. Ei înțeleg când îi convingi, nu când îi constrângi. Când le explici de ce nu-i bine să lași gunoiul oriunde, ce se poate întâmpla dacă faci asta. Ce se poate întâmpla dacă intră cu picioarele murdare în casă, se culcă pe un cearșaf alb. Copilul înțelege, depinde cum îi explici.
Adulții sunt mai greu de deslușit. În timp, se creează niște tipare și săpături greu de înțeles. Copilul privește un adult ca pe cineva de la care poate învăța. Copiii vor să învețe, vor să absoarbă, iar adulții, deseori, nu acceptă să li se spună ceva. La noi, majoritatea adulților vin cu traume din copilărie. Fie de la lipsurile materiale sau din lipsa atașamentului, pentru că noi nu am fost educați în stilul parental bazat pe respect și atașament pentru copil. Mai degrabă te conformai, fără să pui întrebări mamei sau bunicii.
ANUL 2023 ȘI COPIII RĂMAȘI ÎN INTERNATE
În prezent, mai avem 700-800 de copii în internate, dar ei reprezintă cele mai complexe cazuri. Englezii numesc acest fenomen „ultimul kilometru”, când te prăbușești, uneori, la un pas de destinație. Sunt cazuri complexe: copii în situații mai dificile, repatriați, abandonați în stradă, cu particularități de dezvoltare, cu dizabilități severe, cu tulburări de comportament, bebeluși care așteaptă să le fie determinat statutul. Asta nu presupune deloc că ne oprim, să-i lăsăm la internat pentru că-s puțini. Au fost 67 de internate, au rămas 11. Au fost 14 mii de copii fără îngrijire părintească, iar acum sunt 700. S-ar părea că am rezolvat problema, dar n-am rezolvat-o. Cei 700 de copii trebuie neapărat să meargă în familii sau în servicii care sunt cât mai aproape de familie. Unii dintre ei au rude, mătuși, unchi, bunei care fie că nu vor să-i ia acasă, fie că nici nu le poți încredința creșterea unui copil.
Soluția pentru acești copii ar fi asistența parentală profesionistă, așa numiții „părinți de profesie”. Aceștia sunt evaluați, instruiți, monitorizați, achitați de Stat. Este un serviciu din care nu se îmbogățește nimeni, însă munca lor presupune să ofere căldură, înțelegere, dragoste, atașament, disciplină pozitivă, comunicare cu un copil pe care l-ai luat în îngrijire. La evaluare, persoana este întrebată despre propria lui experiență ca și copil. Cum a fost el ca și copil. De cine a fost mai atașat în propria familie. Cum era disciplinat când făcea o boroboață… Îți dai seama cât de pregătiți sunt pentru a educa un copil fără îngrijire părintească.
COPIII ȘI REGULILE VIEȚII
Copiii înțeleg foarte bine regulile, pentru că toate jocurile lor se bazează pe niște reguli. Copilul îi va spune adultului că a greșit, că nu se face așa. Că a mers cu mașinuța incorect, că deasupra se pune un cub roșu, spre exemplu. Nu mai vorbesc de jocuri ca: „De-a v-ați ascunselea” sau altele care au reguli clare. Copiii înțeleg regulile și lor le plac regulile, dar e necesar să le fie explicate cu răbdare, cu blândețe. Este necesar să fie apreciați când respectă regula. Mustrați, când nu o respectă, dar într-o manieră caldă. Așa învață copilul. Așa pregătim un copil să devină adult. Baza trebuie să fie acest bun simț. În baza aceasta unul va deveni un împătimit al sportului și nu va gusta arta, altcineva se va lăsa pasionat de flori și grădinărit și nu va cunoaște lumea muzicii. Altul va deveni artist, dar baza trebuie să fie blândețea, afecțiunea, altfel îi va fi greu să se integreze în societate.
Cum reușim să convingem un copil fără îngrijire părintească că poate fi iubit? Copiii au o reziliență mai înaltă decât adulții, bateriile mai pline, dacă doriți, și, atunci când prevenim la timp o problemă, reușim să evităm niște consecințe mai grave. E aproape ca în sănătate. Oricum, unii dintre ei, au nevoie de terapie toată viața ca să-și revină din trauma de abandon.
COPIII ÎN PRAG DE ABANDON
Cândva era „firesc” să i se spună unei mame să-și abandoneze copilul chiar la maternitate. Fie că era mamă singură, fie că a născut un copil cu malformații. Era o percepție ce domnea în toată societatea. Nu doar medicii, ci și rudele mamei gândeau la fel. Mama era pusă într-o situație foarte dificilă. Au fost făcuți sute, mii de pași ca să schimbăm această percepție. Eu nu-mi amintesc când eram copil sau adolescentă să văd persoane cu dizabilități sau în scaun cu rotile la o cafenea, în transport. Toți, automat, mergeau în internate. Și acum nu-i prea văd, dar astăzi, sunt sigură că se află în familii. În prezent, problema e alta. Transportul nu este suficient de adaptat, trotuarele sunt nesigure, ascensoarele mici. Ce s-a schimbat? Atitudinea oamenilor. Acum îi vezi pe acești copii în școli, în grădinițe. Vezi colegi care le duc rucsacul, îi ajută să se deplaseze în scaunul rulant. Părinții colegilor nu mai sunt cei de cândva. Se întâmplă mai rar să auzi cuvinte de discriminare în adresa acestor copii.
În prezent lucrurile stau astfel. Un medic sau o asistentă medicală poate să identifice primele semne de alarmă. Dacă mama nu prezintă actele de identitate sau nu are lucrurile necesare pentru nou-născut, sau vine de la Briceni să nască la Chișinău – sunt semne de alarmă. La fel, dacă mama este necăjită, este slăbită, nu are lucrurile pentru îngrijire cu ea, sunt semne de alarmă. Dacă nu vine nimeni la ea, dacă ea nu dorește să vadă pe nimeni dintre rude, la fel, sunt semne de îngrijorare. Există cazuri când mama vine din stradă și nu poate lua copilul cu ea, în stradă. Aceste cazuri sunt direcționate la Organele de Asistență Socială și Protecția Copilului.
În multe cazuri, este vorba de fete tinere care nu sunt independente financiar, depind de părinți, tatăl copilului este dispărut și atunci ele consideră că unica soluție este să abandoneze copilul. Există Centre Maternale, unde mama poate să stea cu copilul, acolo este totul gratis: alimentarea, produsele de îngrijire pentru bebeluși. Mama găsește acolo căldură și protecție până se stabilește o legătură cu rudele.
Noi ajutăm autoritățile. În douăzeci și nouă de raioane avem acorduri de colaborare cu Direcțiile de Asistență Socială. Asigurăm mamele cu cele necesare și le oferim suport în cazurile în care acestea nu dețin acte de identitate. În cazul în care rudele întâmpină cu reticență aceste mame, există creșe sociale, unde copilul rămâne ziua, iar ele se pot angaja în câmpul muncii.
OAMENI CU SUFLETUL RECEPTIV LA NEVOILE COPIILOR
Valentina Naforniță este una dintre personalitățile remarcabile care a găsit timp și atenție pentru noi. Sigur că a rezonat cu ceva personal, a rezonat cu ceea în ce crede ea, astfel a apărut Gala Generozității. Anul acesta facem a zecea aniversare și ne dorim să fie un Bal. A doua personalitate care ne-a sprijinit, este prințesa Marina Sturza, din păcate a plecat de printre noi. A reușit să fie prezentă la două Gale a Generozității din Chișinău. Ea este cea care a vorbit despre bunătatea străinului. Când s-a refugiat din calea regimului comunist, străinii i-au ajutat cel mai mult familia.
Persoanele care se implică în acțiunile de caritate sunt foarte diferite. De la oameni de afaceri, oameni de artă, până la oameni cu un buget foarte modest în familie. Cine nu poate să-și imagineze durerea unui copil care-și pierde părinții? Fiecare dintre noi a fost copil, fie bogat, fie sărac. Există donații de douăzeci de lei. Până și o pensionară sau un student poate să-și permită s-o facă, fără a suferi de foame. Da, ne bucurăm când există donații mai mari, din partea oamenilor de afaceri, dar de multe ori zece mii de oameni cu douăzeci de lei pot să adune mai mulți bani. Pentru noi contează să trezim cât mai multe inimi.
MOLDOVA FĂRĂ INTERNATE
Avem un pronostic referitor la o Moldovă fără internate și lucrul acesta sper să fie posibil până în 2030, dar să fim atenți să nu mutăm copiii din internate mari în microinternate prin raioane. Mă refer la centrele de plasament unde copilul poate sta șase luni, apoi iarăși șase, apoi se prelungește… Există cazuri când copilul stă un timp într-un centru, apoi este plasat în alt centru, apoi în altul. Vă imaginați câte rupturi au loc în copil? Este o destrămare continuă a relațiilor. Copilul trăiește, efectiv, pe valiză. E traumatizant. Din păcate încă nu avem o alternativă și mai există persoane care consideră această situație oportună.
Ce voi face dacă vom reuși să integrăm cei 700 de copii care au rămas în orfelinate? Posibil să revin la practica de lector, dacă își vor dori studenții. Dar cu siguranță știu că mi-ar plăcea să lucrez la un adăpost pentru cățeii fără stăpân. Mie mi-ar plăcea să fac așa lucruri.