Scriitorul, poetul, istoricul și jurnalistul Nicolae Dabija a făcut în această vară pandemică 72 de ani. Aproape jumătate din această călătorie pe culmi, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Îmi amintesc, pe când eram studentă la AMTAP, deseori treceam drumul ca să salut întreaga echipă a redacției… și iată că astăzi, cu mici modificări, o găsesc la fel de luminoasă, iar printre zecile de tablouri, cărți, iconițe, diplome, tronează masa de lucru a scriitorului. Astăzi nu mai sunt studentă, dar trăiesc aceeași emoţie şi curiozitate în redacția domnului Dabija.
Text: Zina Bivol
Foto: Alex Morgoci
Nu întâmplător am menționat în întrebarea precedentă despre „ochiul al treilea”. Volumul dvs. de debut „Ochiul al treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Una din acele cărți în care descoperi floarea presată. Ce emoții v-a oferit acest debut pe când a avut loc? Ce vă măcina pe atunci și cum îl păstrați astăzi în memorie?
Cartea am scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citeam cărți românești și îmi scriam pe ici-acolo conspectele de student cu alfabet latin), m-am aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-am putut să public din el nici măcar un singur rând.Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, am comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc. Păstrez și azi în memorie bucuria de atunci, nu atât a mea, cât a unor cititori care descopereau uluiți că se poate scrie și așa (fără rima pretutindenistă, cu metafore suprapuse, cu subtexte și aluzie la istorie, etc.), adică altfel. Noi, generația de scriitori șaptezeciști, am debutat și cu o generație de cititori, lucru care mi se pare azi plin de semnificații.
Dar care a fost debutul dvs. în luarea celor mai importante decizii în viață? V-ați ales ca urmare a acestor prime decizii cu lauri, cu bătături, cu răni, cu pași înapoi sau munți escaladați?
Cred că s-a întâmplat atunci când am citit în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi iubește pe cei care luptă pentru Adevăr. Și eu, iertat îmi fie egoismul, m-am dorit să fiu drag Celui de Sus. Din acele confruntări am cicatrici pe care le port cu mândrie și tot lor le datorez multe dintre aprecierile consângeanului nostru, pentru care scriu, mă zbat, depun eforturi, făcând totul ca să le merit.
Drag Celui de Sus… e o misiune continuă. La ce visați când aveați 10 ani? Dar 20? Dar 40? Dar azi?
La 10 ani autorul visa să aibă 20, la 20 – 40 de ani, iar azi el își visează cărțile, în care vârstele să se interfereze, să se confunde sau chiar să dispară. Alteori, acesta se alarmează: treziți-mă din visare, ca să nu dispar cu totul în poemul pe care-l scriu. Alții de mai demult au lăsat mesaje cu conținut asemănător: căutați-mă în cărți, acolo m-am ascuns, acolo vă aștept ca să ne întâlnim.
Se schimbă înălțimea visurilor odată cu trecerea timpului? Care dintre visuri v-au motivat să nu vă opriți și ce nume le-ați da?
Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile. Într-un poem intitulat „Rugă” afirmam despre poezie următoarele:
Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.
Este visul care m-a îndemnat mereu să continui și el ar putea purta numele tuturor cărților mele.
Când ați fost cel mai fericit?
Atunci când, elev fiind, mi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi am primit la țară, unde mă aflam, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru mă anunța că poezia mea „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului.
De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.
Care au fost cele mai importante lecții care vi le-au dat prietenii?
Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.
Cu siguranță v-ați imaginat cum va fi acea zi – a unirii. Ce visați să faceți?
În acea Zi Sfântă, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.
Cum este Nicolae Dabija – creatorul literar, luptătorul patriot, redactorul meticulos, atunci când se află acasă, în familie?
Acolo, în sânul familiei, uit de toate acestea. Ca și cum m-aș afla într-o cetate, care mă apără de vânturi, de ploi, de șuvoaiele care trec prin preajmă pline de gunoaie, mai ales politice.
Ce tradiții de familie păstrați și valorificați?
Am citit undeva că fericirea este moștenită, transmisă ca o ștafetă, de la o generație la alta, de la bunici – la părinți, și de la părinți la copii…Desigur că e o exagerare. Dar, de regulă, predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.
Și viceversa.
A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles.
Cine din copii v-a mers pe urme și ce nou învățați de la generația de azi?
Doina e membră a Uniunii Scriitorilor. La câte un eseu reușit, mi se destăinuie: „E o metaforă care a dat peste mine”. Atunci când metaforele o caută și o găsesc pe o purtătoare de condei e un semn al harului. Lucru care nu face decât să mă bucur. Ce încerc să învăț de la generația de azi? Tinerețea. E lecția cea mai grea.
Scriitorul, poetul, istoricul și jurnalistul Nicolae Dabija a făcut în această vară pandemică 72 de ani. Aproape jumătate din această călătorie pe culmi, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Îmi amintesc, pe când eram studentă la AMTAP, deseori treceam drumul ca să salut întreaga echipă a redacției… și iată că astăzi, cu mici modificări, o găsesc la fel de luminoasă, iar printre zecile de tablouri, cărți, iconițe, diplome, tronează masa de lucru a scriitorului. Astăzi nu mai sunt studentă, dar trăiesc aceeași emoţie şi curiozitate în redacția domnului Dabija.
Text: Zina Bivol
• Foto: Alex Morgoci
Nu întâmplător am menționat în întrebarea precedentă despre „ochiul al treilea”. Volumul dvs. de debut „Ochiul al treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Una din acele cărți în care descoperi floarea presată. Ce emoții v-a oferit acest debut pe când a avut loc? Ce vă măcina pe atunci și cum îl păstrați astăzi în memorie?
Cartea am scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citeam cărți românești și îmi scriam pe ici-acolo conspectele de student cu alfabet latin), m-am aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-am putut să public din el nici măcar un singur rând.Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, am comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc. Păstrez și azi în memorie bucuria de atunci, nu atât a mea, cât a unor cititori care descopereau uluiți că se poate scrie și așa (fără rima pretutindenistă, cu metafore suprapuse, cu subtexte și aluzie la istorie, etc.), adică altfel. Noi, generația de scriitori șaptezeciști, am debutat și cu o generație de cititori, lucru care mi se pare azi plin de semnificații.
Dar care a fost debutul dvs. în luarea celor mai importante decizii în viață? V-ați ales ca urmare a acestor prime decizii cu lauri, cu bătături, cu răni, cu pași înapoi sau munți escaladați?
Cred că s-a întâmplat atunci când am citit în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi iubește pe cei care luptă pentru Adevăr. Și eu, iertat îmi fie egoismul, m-am dorit să fiu drag Celui de Sus. Din acele confruntări am cicatrici pe care le port cu mândrie și tot lor le datorez multe dintre aprecierile consângeanului nostru, pentru care scriu, mă zbat, depun eforturi, făcând totul ca să le merit.
Drag Celui de Sus… e o misiune continuă. La ce visați când aveați 10 ani? Dar 20? Dar 40? Dar azi?
La 10 ani autorul visa să aibă 20, la 20 – 40 de ani, iar azi el își visează cărțile, în care vârstele să se interfereze, să se confunde sau chiar să dispară. Alteori, acesta se alarmează: treziți-mă din visare, ca să nu dispar cu totul în poemul pe care-l scriu. Alții de mai demult au lăsat mesaje cu conținut asemănător: căutați-mă în cărți, acolo m-am ascuns, acolo vă aștept ca să ne întâlnim.
Se schimbă înălțimea visurilor odată cu trecerea timpului? Care dintre visuri v-au motivat să nu vă opriți și ce nume le-ați da?
Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile. Într-un poem intitulat „Rugă” afirmam despre poezie următoarele:
Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.
Este visul care m-a îndemnat mereu să continui și el ar putea purta numele tuturor cărților mele.
Când ați fost cel mai fericit?
Atunci când, elev fiind, mi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi am primit la țară, unde mă aflam, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru mă anunța că poezia mea „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului.
De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.
Care au fost cele mai importante lecții care vi le-au dat prietenii?
Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.
Cu siguranță v-ați imaginat cum va fi acea zi – a unirii. Ce visați să faceți?
În acea Zi Sfântă, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.
Cum este Nicolae Dabija – creatorul literar, luptătorul patriot, redactorul meticulos, atunci când se află acasă, în familie?
Acolo, în sânul familiei, uit de toate acestea. Ca și cum m-aș afla într-o cetate, care mă apără de vânturi, de ploi, de șuvoaiele care trec prin preajmă pline de gunoaie, mai ales politice.
Ce tradiții de familie păstrați și valorificați?
Am citit undeva că fericirea este moștenită, transmisă ca o ștafetă, de la o generație la alta, de la bunici – la părinți, și de la părinți la copii…Desigur că e o exagerare. Dar, de regulă, predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.
Și viceversa.
A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles.
Cine din copii v-a mers pe urme și ce nou învățați de la generația de azi?
Doina e membră a Uniunii Scriitorilor. La câte un eseu reușit, mi se destăinuie: „E o metaforă care a dat peste mine”. Atunci când metaforele o caută și o găsesc pe o purtătoare de condei e un semn al harului. Lucru care nu face decât să mă bucur. Ce încerc să învăț de la generația de azi? Tinerețea. E lecția cea mai grea.
Între un venit și un plecat, va sta mereu în biografia unui om de creație acel lan de maci, de care vorbea artistul plastic, care explică totul. Și-n lanul vieții dvs., de unde și încotro mergeți?
În viață e un pic mai complicat. Dar mă străduiesc să trec de la o zi la alta, ca flacăra de la lumânare la lumânare, cum spuneam într-o poezie, străduindu-mă să le știu luminate de fapte, evenimente, file scrise, ca să pot desluși drumul pe care să merg, îndemnându-i și pe alții să procedeze la fel: să facă ruguri de cuvinte, de sentimente, de gânduri – ca să nu rătăcească ziua în amiaza mare.
Care este cea mai recentă întrebare existențială care v-a urmărit cu insistență?
Cea mai recentă întrebare existențială ce m-a urmărit în aceste zile este dacă omul poate aprecia cu adevărat darul excepțional care i s-a oferit, acela de a comunica. Pentru că, defapt ce înseamnă a comunica? Înseamnă, în primul rând, a asculta. Iar a asculta înseamnă a auzi. A auzi înseamnă a înțelege. A înțelege înseamnă a crede. Iar a crede – în Cel-de-Sus, în semeni, în tine – e calitatea cea mai importantă a omului creator de destin propriu.
Care sunt valorile care unesc redacția „Literatura și arta” și care a fost cea mai frumoasă apreciere primită dinafară?
Ceea ce îi unește pe redactorii și colaboratorii săptămânalului sunt valorile naționale, pe care le promovăm de câteva decenii. Cred că cea mai frumoasă apreciere i-a făcut săptămânalului Vladimir Kapov, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, în 1989, atunci când Nicolai Bondarciuk, secretar pentru ideologie al Comitetului Central al RSS Moldovenești, i-a reproșat telefonic: „La congresul scriitorilor sovietici
Dumneavoastră ați menționat că „Literatura și arta” de la Chișinău e cea mai bună publicație literară din URSS. De unde știți că e cea mai bună? Dumneavoastră o citiți?”. Răspunsul lui a fost genial: „Dar de ce ar trebui s-o citesc? Eu văd ce tiraj are”.
Cum arată literatura în zilele noastre privită prin cel de „al treilea ochi” al generației șaptezeciste?
Tinerii sunt cei care adaugă sânge proaspăt literaturii noastre. Și aici aș menționa câteva nume precum Crina Popescu sau Mariana Răileanu, Zina Bivol sau Vitali Cipileaga. Creația lor, asta e impresia mea, se vede de departe din viitor. Ei sunt ziua de mâine a poeziei și prozei noastre.
În același timp, mi-au spus mai mulți „medici” specializați în „maladii literare”, printre scriitori bântuie o boală, care se cheamă cherofobie sau grafofobie. Știți ce e? E fobia, adică teama, spaima, frica de a scrie. Un bolnav dintr-aceștia, atunci când așterne o frază pe hârtie, începe să tremure de groază: dacă i-o vede cineva? dacă i-o citește cineva? dacă i-o găsește cineva? Și nu mai scriu, cu anii, nimic, din teama că vor fi citiți. Avem în acest sens mai mulți membri ai Uniunii Scriitorilor – cineva îmi spunea că ar depăși cifra de 50% – care nu mai scriu. Motivele sunt diverse. Dar scriitor e cel care scrie. Generația noastră e una scriitoare și lucrul acesta mă bucură cel mai mult. Ea știe că are ce scrie și pentru cine scrie.
Ce e dragostea pentru un scriitor?
Aș vorbi nu atât despre ce este, cât despre ce ar trebui să fie, și nu doar pentru un scriitor, ci pentru orice muritor. E, cum afirmase nu-mai-știu-cine, o pânză țesută în doi din raze de soare împletite cu raze de lună.
Și în ilustrarea acestei afirmații îmi vine un exemplu din istorie, legat de filozoful Crates din Theba. Pentru a se consacra vieții artistice, acesta și-a dăruit săracilor toată averea, el rămânând sărac lipit pământului. Atunci a aflat că una dintre elevele sale, Hiparchia, s-a îndrăgostit atât de tare de el, încât și-a amenințat părinții cu sinuciderea dacă nu-i vor permite să se căsătorească cu filozoful. Crates a încercat s-o determine să se răzgândească, punându-i la picioare tot ce-i mai rămăsese – traista lui de cerșetor, zicându-i: „Asta-i toată averea, gândește-te bine ce faci!” Dar ea nu a renunțat, spunându-i: „Vom cerși împreună!” Și-a părăsit părinții avuți și locuința bogată, s-a îmbrăcat la rândul ei în zdrențe de cerșetor și a fost, cum spunea chiar ea, toată viața ei, „cea mai fericită ființă de pe pământ.” Grija pentru celălalt, pentru cealaltă parte din tine, face ca dragostea să aibă lumină de bec îngândurat.
Între un venit și un plecat, va sta mereu în biografia unui om de creație acel lan de maci, de care vorbea artistul plastic, care explică totul. Și-n lanul vieții dvs., de unde și încotro mergeți?
În viață e un pic mai complicat. Dar mă străduiesc să trec de la o zi la alta, ca flacăra de la lumânare la lumânare, cum spuneam într-o poezie, străduindu-mă să le știu luminate de fapte, evenimente, file scrise, ca să pot desluși drumul pe care să merg, îndemnându-i și pe alții să procedeze la fel: să facă ruguri de cuvinte, de sentimente, de gânduri – ca să nu rătăcească ziua în amiaza mare.
Care este cea mai recentă întrebare existențială care v-a urmărit cu insistență?
Cea mai recentă întrebare existențială ce m-a urmărit în aceste zile este dacă omul poate aprecia cu adevărat darul excepțional care i s-a oferit, acela de a comunica. Pentru că, defapt ce înseamnă a comunica? Înseamnă, în primul rând, a asculta. Iar a asculta înseamnă a auzi. A auzi înseamnă a înțelege. A înțelege înseamnă a crede. Iar a crede – în Cel-de-Sus, în semeni, în tine – e calitatea cea mai importantă a omului creator de destin propriu.
Maestre, vă salut cu dor. De unde veniți astăzi spre redacție și ce faceţi după?
Venitul și plecatul fiecăruia dintre noi – undeva, de undeva, către ceva – până la urmă se suprapun, se inversează, se motivează reciproc, atunci când vine vorba de procesul de creație.
Răspunsul la această întrebare: de unde vin (venim) și încotro plec (plecăm) mi (ni) l-a oferit un mare pictor, care se numește Magnificentios. Acesta a expus în holul unui cinematograf din Freiburg, Germania, o pânză uriașă, care se intitula „Războiul turco-grec”, pe care nu pictase decât un câmp întins plin cu maci luminoși. „Ce fel de război e acesta?”, îl întrebau vizitatorii la inaugurarea acelei expoziții la care întâmplător eram prezent ca invitat al scriitorului Paul Miron, când nu se vede nici sânge, nici oase, nici răniți, nici morți?”
Ingeniosul pictor își motivă astfel titlul pe care-l pusese lucrării sale cu maci imaculați: „Turcii n-au venit, grecii au fugit!”
Comunicarea… care ne lipsește în zilele, lunile de izolare socială prin care trecem. Ce v-a atras în această perioadă atenția și v-a minunat, v-a inspirat… sau a fost sesizat de „ochiul al treilea?”
Acest ochi despre care cred că vede ceea ce le scapă ochilor din frunte, a văzut ceea ce de multe ori celor doi ochi abia li se năzărise: necesitatea omului de a fi, câteodată, singur cu gândurile sale și, totodată, frica omului de a rămâne singur cu el însuși.
Unul din prietenii mei buni, în această perioadă de carantină s-a „ruralizat”: s-a retras în satul lui cu case părăsite. „Cum a trecut pandemia?”, l-am întrebat. „Ca la vechii profeți: fără telefon, fără televizor, fără radio, fără ziare, fără internet”. „Și cum e lumea fără acestea?”. „Mi-am luat cu mine niște cărți. Mereu n-aveam timp să le deschid. Acum am avut impresia că acestea m-au citit și ele. Știi ce înseamnă a citi o carte bună? Înseamnă a da de o floare presată sau de una alcătuită din cuvinte, pe care cineva care te iubește și pe care ai visat o viață să-l întâlnești, a pus-o între pagini, cu speranța că odată și odată o vei găsi. E ca și cum mi-am regăsit o parte din mine, de care uitasem… A fost și o ocazie să stau de vorbă cu gândurile mele…”
Deci, fiecare rău cu binele lui. Să găsești timp pentru cărțile care te așteaptă să le citești, să fii singur cu gândurile tale, să treci prin ele precum cosașul printr-un lan de grâu pârguit și, ca o completare, să-ți dai seama ce mare minune este dialogul, posibilitatea de a arunca punți de cuvinte și sentimente între oameni, și de a-ți împărtăși meditațiile, adică a fi tu însuți fiind împreună cu alții.
Ce rol/implicare are familia în procesul de creație al unui
scriitor/om al artei?
Enorm. Am reîntâlnit-o zilele trecute pe o tânără
care mi s-a părut acum cu vreo 10 ani în urmă foarte talentată. „Mai scrii?”,
am întrebat-o. „Nu”. „De ce?” „Nu-mi dă voie soțul. Spune că-s prostii. Te-ai
măritat, îmi zice, ce mai vrei?”. Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci,
e un păcat nu contra ta, ci contra lui
Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când
vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât
altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi
comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se
nască.
Despre
ce lucruri, valori, evenimente preferați să vorbiți doar pentru sine și doar în
șoaptă?
Despre
intenții. De ce? În orice lucru din punct de vedere creștin, intenția contează
mai mult decât rezultatul. „Dumnezeu nu caută binele făcut, spunea Sfântul Ioan
Damaschin, ci scopul pentru care a fost făcut”. De
aceea, atunci când e vorba de intenție, dacă o țipi, dacă o anunți mai înainte
de a o realiza, lăudându-te cu ce ai de gând să faci, ea se sperie, se supără
și de multe ori refuză să te ajute să o mai înfăptuiești. Iată de ce mă
străduiesc să-mi anunț proiectele literare în șoaptă sau să le tac până pun
punctul de la capătul acestora.
Continuați gândurile…
Îmi beau cafeaua… doar fără zahăr, numai așa ea
mi se pare dulce.
Viața mea… se compune dintr-un șir
de alte vieți, ale celora de până la mine și ale celor de după mine.
Recunosc doar… dacă cunosc.
Totul se împarte la doi… atunci când iubești.
Scriu atunci când… vreau să aud susurul clipelor.
Haina și Poezia… sunt remedii care să te
apere de frigul din oase și, respectiv, de cel care ți se poate strecura în
suflet.
Sfatul meu… pentru tinerii creatori e
doar unul: să nu urmeze niciun sfat.
Cine
sunt EU?
Este istoria noastră, a omului de pe
pământ, fiecare își răspunde la întrebare subiectiv în funcție de experiența și
cele trăite de el…Mă plimbam într-o zi de
primăvară, taman când s-a început pandemia, era prin aprilie, la sfârșit de
lună și întâmplător îl întâlnesc pe Vali Boghean în centrul capitalei. Vorbind
despre una, despre alta, am primit o invitație la el în studiou și a doua zi
eram deja acolo plin de curiozitate. De la intrare am auzit un sunet puternic
de voce live cu multe instrumente acordate bine și ciulind urechile mai atent,
mi-am dat seama de un lucru: cuvintele din cântec îmi sunt foarte aproape de
gândurile mele, îmi sunt ca și cum cunoscute. Aceste cuvinte erau despre ceea
ce mă preocupă de la vârstă de 12 ani, ceea la ce eu mă gândesc aproape zilnic.
Cântecul e despre om, despre mine și tu, despre eu și ceilalți, despre Cel care
ne-a creat, dar deja sub acorduri de muzică a sunat altfel în conștiința mea, e
o întrebare, care mereu nu știu de ce mă cheamă la un fel de dialog, întrebarea
care mi-a adus multe dureri de cap și neînțelegeri interioare, emoții
controversate și sumbre ca o seară spre dimineață, ce își are starea de la
nuanța alb-negru. În acea zi am decis împreună cu Vali și
echipa lui de creație să conlucrăm la o sesiune foto despre acea piesă. Am
elaborat un concept și timp de două săptămâni am tot experimentat atât la nivel
de idee, cât și la cum poate fi redată o întrebare existențială. Mi-a
reușit în două zile să combin energia orașului și energia naturii utilizând
diferite simboluri, coduri și elemente care te duc cu gândul la… multe.
Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți
tu… în orașul tău!Chișinăul pentru mine poate fi blând,
iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la
tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm
să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem
pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat
viața?! Omul trebuie să poarte natura după el.
Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri.
Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la
natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână
înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros,
pierdem Omenia.
Romanul dvs. „Tema pentru acasă” este tradus în cele mai importante limbi ale lumii și vândut în peste 100.000 de exemplare la noi și în România, fiecare cititor a avut tema să citească și să cunoască episoade din istoria noastră. După ce a fost scos la tipar acest roman, care a fost următoarea „temă pentru acasă” pe care v-ați propus-o?
În toiul pandemiei, în luna mai 2020, mi-a apărut o carte de proză, pe care am intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte. Argument că cititorul există și scriitorul de la noi are pentru cine scrie. „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.