Olga Ciolacu, interpreta îndrăgită pe ambele maluri ale Prutului!

Pentru publicul de pe cele două maluri de Prut, dar și românii din diasporă este o mare doamnă a muzicii. Poate că e o expresie hiperuzată, dar imaginea ei plină de demnitate și noblețe pe care o emană prin felul în care alege cuvintele și pune accentele, o poziționează pe Olga Ciolacu în clasamentul celor mai rafinate moldovence. În jumătate de secol de muzică a adunat peste 300 de piese absolut minunate, or… asta i se pare puțin. Așa sunt oamenii de creație. Veșnic nemulțumiți de sine. Așa cum niciun om nu le poate avea pe toate, cred că dacă făcea mai mult, nu s-ar fi bucurat acum de 49 de ani de dragoste, alături de soțul ei, Valentin Bătrânac. Chiar și acum, când ea îi pozează Nataliei Mitereva, el o soarbe din priviri și o fotografiază, astfel că nu doar inima lui, dar și telefonul, să nu piardă nicio secundă din stările ei de artistă și femeie.

Olga Ciolacu: cântăreață

Cred că Valentin mă cunoaște bine. Dar totuși cel mai bine mă cunosc eu însumi. Mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat discernământ ca să fiu obiectivă față de mine. Cât despre Valentin, cred că și el mă știe destul de bine. Eu sunt o persoană foarte activă, zbuciumată, tot timpul în alertă. Slavă Domnului că Valentin este un om temperat.

El m-a învățat să fiu mai îngăduitoare, dar și mai atentă cu oamenii, adică, să nu fiu naivă și credulă. Pentru că eu prea mult mă încredințam oamenilor. Iar ei deseori mă trădau. Nu iubesc oamenii șmecheri și hâtrișori. Aceștia ți se bagă sub piele, pe urmă ți se urcă în spate. Dar toate dezamăgirile mele nu m-au făcut să nu cred oamenilor. Pur și simplu m-au învățat câte ceva.

Mereu am fost două: cântâreața Olga Ciolacu și femeia Olga Ciolacu. Una voia să doarmă, alta avea repetiție. Una voia la odihnă, alta voia rochii de scenă, fonograme, cântece noi. Cântăreața Olga Ciolacu a fost întotdeauna tiranul femeiei Olga Ciolacu. De la o vreme i-am zis: „Ia mai lasă-mă să trăiesc și eu pentru mine. Se pare că s-a conformat.

În pauza aceasta de activitate, legată de pandemie, am citit foarte mult. Am ascultat foarte multă muzică. Am privit filme. Cu alte cuvinte, am avut o perioadă de instruire culturală, care mi-a facut bine. L-am recitit pe Dostoievski aproape integral, l-am ascultat pe Ceaikovschi, Verdi, Vivaldi, Mozzart, Chopin. Am revăzut filmele lui Tarcovsky. Am avut și mult timp să stăm serile la discuții, la un vin roșu. Acum mă simt și eu femeie. Dorm cât vreau, mănânc cât vreau, citesc, s.a.m.d.

Dacă ar fi să spun ceva lăudabil despre mine, ar fi că timp de o viață am slujit căntecului. Am pretenția să spun acest lucru fără falsă modestie. Chiar am slujit: și pe ploaie, și pe ceață, și pe ghețuș cu viața în mână, și mai ales pe gratis.

Am avut și prăbușiri în viața mea. Am avut momente grele cu Valentin. Cei apropiați știu că nu am fost împreună aproape trei ani. Am crezut atunci că muzica s-a terminat pentru mine. Și viața mea la fel. O perioadă nu am cântat deloc. Dar mă duceam la Lozova, mă închideam în casa mare și cântam cât mă ținea gura. „Cântă, te rog, mai încet – zicea mama. – Trece lumea pe drum și se oprește.” Mai târziu eram în Belarus în turneu cu Ansamblul de țigani. Într-o zi, în camera mea de hotel, pe oberliht a intrat o porumbiță albă. M-am dus imediat la țiganca noastră principală să-mi tragă cărțile. „Vei avea o mare bucurie” – mi-a zis. În aceiași zi m-a sunat mama de la Dondușeni și mi-a spus că Valentin e acasă. De atunci știu că porumbița albă e de bine.

O viață, o iubire? Iubirea adevărată presupune o permanentă muncă și grijă. Ea nu este o fericire perpetuă. Atunci când se mai potolește adrenalina tinereții, atunci abia poți înțelege cu adevărat dacă omul de alături este omul tău. Să treci prin viața cu el, înfruntând toate sfidările, dar și bucuriile ei.

Sunt fericită când merg la Lozova. Acolo mă simt cel mai bine. Lozova are putere terapeutică asupra mea. Acolo uit de tot, mă detașez de toate problemele. Vorbesc cu țăranii, cu puii, cu pisicile.

Regret? Că nu am făcut destul, cât aș fi vrut. Asta pentru că nu am avut posibilitățile necesare. Nu aveam nici instrumente moderne. În toată republica erau unu sau două instrumente cu clape. Trebuia să stăm în rând la ele ca să facem o fonogramă. Cu toate acestea am reușit să înregistrez mai mult de 300 de cântece. Regret, deasemenea, că nu am reușit să filmez mai mult. Dar nimeni nu le poate avea pe toate.

Abonează-te la articolele

Vip Magazin