Avocat, mediator, președinte CCJ PROLEGIS
Oxana Ivanov este avocata care știe că meseria pe care a ales-o este o misiune frumoasă și plină de provocări. Dincolo de roba sobră din tribunale, se află o femeie sensibilă, cu spiritul justițiar în suflet, în inimă și minte. Îi place viața la țară, caii și lucrurile care inspiră autenticitate și naturalețe. Alege dosarele penale pentru a săpa cât mai adânc tunelul spre adevăr, care, într-un final, va ieși la lumină. Pentru că, nu în zadar se spune că după noapte vine zi.
Într-un fel, am fost avocatul meu încă din copilărie.
În meseria mea nu-mi place că, uneori, ajungi să nu mai lupți doar cu oponentul, cu argumentele lui sau cu clientul lui, ci cu însuși sistemul. Și poate cel mai greu este atunci când trebuie să lupți cu diferența dintre legea scrisă pe hârtie și legea care, în realitate, nu mai este respectată. Avem legi frumoase, avem principii frumoase, avem drepturi garantate în acte. Dar o lege care rămâne doar pe hârtie nu mai este suficientă pentru omul care stă în fața mea și își pune în mâinile mele libertatea, familia, demnitatea sau uneori chiar viața. Poate acesta este și motivul pentru care nu am învățat să tac atunci când văd ceva ce nu este în regulă.
La început, sincer, nici nu mi-am dat seama că ceea ce scriu pe Facebook este urmărit de atât de multă lume. Apoi am început să observ că printre cei care îmi citesc postările sunt oameni educați, profesioniști, oameni cu funcții, cu poziții și cu un anumit statut în societate. Și atunci am înțeles că, poate, este importantă și vocea mea. Recunosc că uneori sunt radicală și categorică. Nu întotdeauna îmi aleg cuvintele ca să placă tuturor. Dar ceea ce scriu este ceea ce cred. Nu scriu pentru aplauze și nici pentru popularitate.
De multe ori, atunci când întâlnesc o situație care depășește ceea ce consider normal sau firesc, simt nevoia să vorbesc despre ea. Iar reacțiile pe care le primesc după asemenea postări îmi arată că oamenii citesc, gândesc și reacționează. Dacă o postare de-a mea face măcar un om să-și pună o întrebare, să-și cunoască un drept sau să nu mai accepte în tăcere o nedreptate, atunci cred că a meritat să o scriu. Cât despre întrebarea dacă nu-mi este frică să spun public ceea ce gândesc… probabil că frica nu a fost niciodată cel mai puternic sentiment al meu.
ProLegis este un proiect foarte apropiat de sufletul meu, pentru că nu s-a născut doar dintr-o idee profesională, ci din convingerea că dreptatea nu ar trebui să depindă de cât de mulți bani are un om. Ne dorim să fim alături de oamenii cu venituri mici, de mamele care își cresc singure copiii, de victimele care nu au resurse să-și apere drepturile, de femeile care muncesc departe de casă, de diaspora și de oamenii care, uneori, nu au nevoie decât de cineva care să le spună: „Nu ești singur.” Pentru mine, ProLegis înseamnă mai mult decât servicii juridice. Înseamnă acces la dreptate pentru omul care, de multe ori, nici nu știe că are drepturi. Cred că profesia de avocat își pierde sensul dacă este doar despre dosare și onorarii. În spatele fiecărui dosar există un om. Iar eu nu vreau să uit niciodată acest lucru.
Dosarele penale… Poate pentru că aceasta este menirea mea: să lucrez cu ele. Încă din copilărie am avut instinctul de a apăra. Poate că nu l-am ales eu conștient, ci viața l-a format în mine. Am învățat foarte devreme că, dacă nu te aperi singur, uneori nimeni nu vine să te apere. Am crescut cu bunica mea și am avut o copilărie care m-a obligat să fiu puternică mai devreme decât ar fi trebuit. Și poate că de acolo vine această nevoie a mea de a sta în fața celui mai puternic și de a spune: „Nu este corect.” Dosarul penal mă provoacă pentru că acolo miza este enormă. În spatele unui dosar nu este doar un număr de cauză. Este libertatea unui om, reputația lui, familia lui, uneori întreaga lui viață. Iar eu cred că un avocat adevărat trebuie să poată rămâne lângă omul pe care ceilalți deja l-au condamnat în mintea lor. Poate de aceea mă regăsesc atât de mult în această profesie: pentru că, într-un fel, am fost avocatul meu încă din copilărie.
Interviu de Iuliana Mămăligă, Foto: Dumitru Furdui
#dreptate