Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
Iurie NEGOIȚĂ
Iurie Negoiţă, actor de teatru și cinema, se află pe scena Teatrului Național „M. Eminescu” timp de 52 de ani, interpretând peste 100 de roluri. În 1983 este distins cu titlul onorific de Artist Emerit, iar în perioada 2003-2006 a fost director general al TNME, perioadă despre care își dorește să vorbească mai puțin. Deține titlul de Artist al Poporului, fiind decorat cu Medalia „Ion Luca Caragiale”, iar în 2011 cu Medalia „Veniamin Apostol”.
Sunt pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de la 23 de ani. Acum am deja 75. Au trecut anii exact ca o umbră, ca un tren prin gară și fără vreun regret, fiindcă i-am trăit aici cu tot sufletul.
În orice perioadă sunt schimbări, dar ca esență, în instituțiile de cultură nu se poate schimba nimic. Teatrul presupune scenă, rol, regie, actorie. Este ceva normal ca pe parcursul anilor să existe modificări. Lumea, tehnica, mentalitatea arată la fiecare etapă altfel, așa că și teatrul trebuie să se conformeze vremurilor ca să fie în interesul spectatorului și să-i cooperezi cu tine în acest proiect.
Dacă unora li s-a dat ușor rolul, nu s-au chinuit, mie mi s-a dat un pic mai greu. Mă gândeam că rolul nu face mușchi, nu face carne și eram mereu într-o luptă cu personajul meu. Îmi amintesc, când lucram cu Veniamin Apostol, ajungeam până la lacrimi. După 50, 60 de ani, sigur nu mai plâng, dar am aceleași emoții. Așa se întâmplă când vrei să iasă mai bine, să fii în forma rolului și să-i dai acele calități pe care le vrea regizorul. De această profesie nu poți să te desparți, este unica boală pe care o iubești.
Sunt pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de la 23 de ani. Acum am deja 75. Au trecut anii exact ca o umbră, ca un tren prin gară și fără vreun regret, fiindcă i-am trăit aici cu tot sufletul.
În orice perioadă sunt schimbări, dar ca esență, în instituțiile de cultură nu se poate schimba nimic. Teatrul presupune scenă, rol, regie, actorie. Este ceva normal ca pe parcursul anilor să existe modificări. Lumea, tehnica, mentalitatea arată la fiecare etapă altfel, așa că și teatrul trebuie să se conformeze vremurilor ca să fie în interesul spectatorului și să-i cooperezi cu tine în acest proiect.
Dacă unora li s-a dat ușor rolul, nu s-au chinuit, mie mi s-a dat un pic mai greu. Mă gândeam că rolul nu face mușchi, nu face carne și eram mereu într-o luptă cu personajul meu. Îmi amintesc, când lucram cu Veniamin Apostol, ajungeam până la lacrimi. După 50, 60 de ani, sigur nu mai plâng, dar am aceleași emoții. Așa se întâmplă când vrei să iasă mai bine, să fii în forma rolului și să-i dai acele calități pe care le vrea regizorul. De această profesie nu poți să te desparți, este unica boală pe care o iubești.
Despre funcția de director în anii 2003-2006, vă rog nu mă întrebați, a fost o perioadă accidentală. Nu mă mândresc cu perioada aceea, chiar dacă am făcut și lucruri bune, rolul meu este de actor, nu de administrator.
Rolul care și acum mă calcă pe călcâi este Romeo din „Romeo și Julieta”. Prin anul ‘72, l-am jucat 5 stagiuni, putea să se mai joace, dar, deoarece era o traducere românească, autoritățile nu acceptau. Așa a fost perioada comunistă. Cu toată modestia, rolul acesta s-a ținut ca o trenă din urma mea, mulți ani. Când a venit spectacolul „Tata” de Dumitru Matcovschi, montat de Veniamin Apostol, a fost probabil prima deschidere spre o răsuflare mai liberă. Țin minte cum poliția stătea călare la ușa teatrului, fiindcă textul era un pic mai libertin, unde se vorbea despre esența noastră, despre ceea ce suntem noi… Atunci nu se permitea să vorbești despre aceste lucruri.
Viorica Chircă și Dina Cocea jucau ambele pe rolul Julietei, m-am sărutat cu amândouă. Mai în glumă, uneori chiar numărau de după culise de câte ori mă pupam cu ele și dacă mă sărutam cu alta mai mult, cealaltă se supăra. Aveau atâta șarm și atâta umplutură de „fată tânără”, chiar dacă aveau peste 20 de ani. Mă bucur că am fost partenerul acestor două mari actrițe.
Sunt absolvent al Institutului de Artă Teatrală (GHITIS) din Moscova. Am avut pedagogi fenomenali. Erau foștii elevi ai lui Stanislavski, care au lucrat cu el în scenă. Pedagogii noștri spuneau: „Chiar dacă nu vă plac unii regizori, trebuie oricum să-i cunoașteți pe toți.”
În multe state din lume cultura este pusă pe locul 2, după Ministerul Apărării, la noi e pusă undeva pe la urmă. Nu se dă atenția cuvenită acestei ramuri. Cultura este mai mult decât armata… odată ce populația unui stat nu are cultură, nu are civilizație, ea se dezvoltă haotic, nu în direcția care trebuie.
Teatrul cuprinde toate profesiile. Este medicină, filosofie, psihologie, filologie, este o îmbinare a tuturor genurilor. Sunt sigur, el nu va dispărea niciodată. Teatrul va trăi veșnic, el este școala noastră. Este terenul nostru de existență.
Julieta mea de acasă s-a supărat și, după premieră, chiar mi-a dat o palmă. Țin minte când plasatoarea s-a apropiat în culise și mi-a spus să fiu atent că soția mea a rupt mânerul de la scaun. Nunta noastră a durat 14 min., cât ne-am înregistrat, prin anul ‘69, fiindcă nu aveam timp, eram ocupat în 3 montări. De câte ori o întrebam părerile despre mine în scenă, îmi spunea să-mi caut de treabă, până în ziua când am găsit un caiet pe masă, de 12 foi, ca pe timpuri, unde erau toate criticile. De atunci nu o mai întreb, știu ce simte. Ea a făcut medicină și împreună avem două fete. Nu am dorit ca fiicele mele să meargă pe urmele mele, fiindcă teatrul este o concurență continuă.
Mulțumesc anilor aceștia că am trăit în teatru și am avut posibilitatea să lucrez cu atâtea generații. Am fost fericiți să existăm cu mari personalități în scenă.Să fim sănătoși.