Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
VioricaCHIRCĂ
Născută: 28 iunie 1941, or. Chişinău
Actrița Viorica Chircă face parte din a cincea generație de chișinăunieni. În ce loc a venit pe lume nu se știe… a fost șters de pe fața Pământului. În aceea zi de vară, cădeau bombe deasupra casei și mama fusese nevoită să alerge gravidă ca să o nască sub niște tufari de porumbrele. Era undeva dincolo de podul de la Telecentru… nu a mai rămas nimic din acele mărăcine, numai un copil, care face curând 80 de ani. Artistă a Poporului, a dedicat 60 de ani de viață scenei Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Chiar și după opt decenii, actrița își iubește rolurile și, cu un rafinament deosebit, își deschide sufletul…
Tata a fost deportat în lagărul de concentrare, iar mama a rămas cu patru copii. Ca să supraviețuim foametei, pe mine m-a dat altei familii. Eu am fost adoptată de o doamnă care nu putea să-i ia locul mamei nici pentru o pâine, chiar dacă pe atunci pâinea era foarte mult căutată. Îmi amintesc acea seară de februarie în care se stinsese lumina, iar eu, doar cu o pereche de ciorapi și o rochiță, am fugit să-mi caut mama. Lucra nu departe de TNME de acum. Niște doamne care vorbeau în limba rusă m-au văzut și m-au dus la miliție. Nu pot să-i uit expresia feței, acei ochi ai mamei care mă priveau cu dojană, suferință și o tristețe enormă. Ea nu ne-a dat că așa a vrut, dar ca să supraviețuim. Așa am ajuns la Casa de Copii din Vulcănești, iar fratele era la Casa de Copii din Milestiu. Mama nu ne-a putut găsi o perioadă, în schimb, când s-a întors tata, au venit și ne-au luat acasă.
Cei mai senini ani au fost cei de la Conservator… studiile, primele roluri, care au căzut ca ploaia. Erau momente când am fost angajată la trei regizori odată. Dumnezeu ne-a răsplătit durerile prin munca și frumusețea care o dedicăm oamenilor.
Am trecut prin concurs în trupa de balet a lui Vladimir Curbet, ca după să intru la Institutul de Artă. Încă de pe când eram studentă am fost luată în teatru. Prima mea ieșire a fost în Republică, în raionul Lipcani, cu spectacolul „Cântecul Sofiei”. Totul s-a întâmplat chiar de ziua mea, la cei 20 de ani, pe 28 iunie, unde am jucat primul rol, cel a lui Safiat.
Marele meu noroc a fost Ion Druță… ziua în care regizorul Victor Gherlac m-a distribuit în rolul Soficăi din spectacolul „Casa Mare”. Nu voi uita niciodată prima întâlnire cu monștrii sacri, titanii teatrului A. Pușkin pe atunci.
La premiera spectacolului „Casa Mare” din ’62, a fost prezent și Ion Druță. Nu am să uit niciodată apariția lui. A apărut în fața mea un bărbat tânăr, frumos și elegant. Avea ochii pătrunzători… eu chiar mă gândeam, parcă sunt ochii tatălui meu, avea niște ochi părintești care, când au privit spre mine, mi-au dat încredere și forță.
În anul 1991 am fost redistribuită în spectacolul „Casa Mare”, doar că aici eram Vasiluța. Din cauză că în teatru era reparație, pe atunci jucam în diferite locuri. Probabil eram la Strășeni. Atunci Ion Druță a privit spectacolul și nu a spus nimic, dar seara m-a telefonat și mi-a zis: „Soficuță, ce s-a întâmplat? De ce ai acceptat să apari în halul acesta? Dacă nu ai haine și teatrul este în criză, adu ceva din hainele tale. Dacă nu ai încălțăminte, îți trimit poate ceva de la Moscova”.
Actorul Petru Baracci mi-a fost partener în scenă, dar și în viață. Am avut și momente complicate, fiindcă doi actori angajați foarte mult în repertoriu nu aveau cum să reușească cu treburile casnice. Ziua-n repetiții, seara la spectacol, iar uneori umblam la sonorizări până la patru dimineață și mereu ne luam copiii după noi. Da, părinții ne ajutau, dar nu întotdeauna. Am avut doi copii, dar pe fiica noastră am pierdut-o când avea doi ani…
Eugen a mers pe urmele noastre și nu regret. El și-a ales calea singur. A făcut studii în Tbilisi, are o voce extraordinară, ar fi putut să cânte, dar a ales drama. Exact ca și mine.
Cu Petru aveam caractere diferite, ca doi antipozi. Ne ajutam în viață, dar în scenă niciodată. Eu mereu aveam încredere numai în regizor. M-am bucurat de susținerea lui Valeriu Cupcea, Andrei Băleanu, Veniamin Apostol ș.a.
Pentru actor este foarte important partenerul, piesa și regizorul. Arta actorului este foarte dependentă. Noi depindem de toți și de toate. Cred foarte mult în forța partenerului, trebuie să te audă, să te vadă, să te simtă. De el depinde următoare replică.
Mai că am colindat toată Moldova cu spectacolul „Pomul vieții”. Țin minte că a venit un președinte de colhoz, ne-a spus că în sat era o femeie depravată, aproape că nu venea la lucru sau venea bată. Iar după ce a văzut spectacolul, ea a venit în câmp îmbrăcată curat și trează. Mă bucur că uneori rolurile actorilor au un impact pozitiv asupra spectatorului. La mulți ani, TNME!