Cântăreață, profesoară de canto, compozitoare, fondatoare și directoare TiGi Academy, manager artistic și producătoare
O minte sclipitoare – e ceea ce cred eu despre protagonista acestei pagini. Și mai cred că Cristina Coșciug Moraru (Tinna Gi) va reuși indiferent de ce proiect va pune la cale. Este femeia care vorbește foarte mult cu sine, nu caută milă sau atenție. A înțeles că nu merită să-și consume viața demonstrând fiecărui om cine este. Mottoul vieții acestei minunate femei este: „Dacă poți să visezi ceva, poți să găsești și drumul ca să-l construiești.”
Încrederea înseamnă să te accepți pe tine.
Nu știu dacă pot schimba lumea întreagă și nici nu mai privesc lucrurile atât de grandios. Dar dacă reușesc să schimb în bine lumea unui copil, să-i dau curaj, să-l ajut să creadă în el, atunci pentru mine deja înseamnă că am schimbat o bucățică din lume. Și când văd câți copii au crescut alături de mine, cred că da, puțin câte puțin, îmi reușește.
Cred că o femeie poate de una singură mișca munții din loc. Dar și că o femeie puternică trebuie să știe și când să nu le facă pe toate singură. Eu am avut mult timp tendința să iau totul asupra mea. Astăzi învăț că adevărata putere înseamnă și să construiești o echipă, să ai oameni lângă tine și să accepți ajutorul.
Încrederea înseamnă, în primul rând, să te accepți pe tine. Să te accepți, să înțelegi că ești unic în lumea asta, dar în același timp să știi că ai puterea să schimbi ceva la tine atunci când simți că este nevoie. Asta este, pentru mine, adevărata încredere. Încrederea este și credința sinceră în ceea ce ești și în ceea ce faci.
Cred că îi inspir cel mai mult pe ceilalți prin ceea ce fac, nu prin ceea ce spun. Prin faptul că muncesc, încerc, greșesc, o iau de la capăt și nu mi-e frică să visez foarte sus. Mai ales cu copiii, încerc să nu le spun doar „poți”, ci să-i ajut să vadă singuri că pot.
Invidia mă deranjează atunci când se transformă în răutate sau în dorința de a distruge. În rest, cred că poate exista și o invidie sănătoasă, „albă”, care te motivează să înveți sau să devii mai bun. Cât despre compasiune, depinde. Nu-mi place mila și nu-mi place să fiu privită ca o victimă. Prefer să fiu înțeleasă sau pur și simplu ascultată.
Cele șapte note muzicale seamănă foarte mult cu oamenii. Sunt doar șapte note, dar din ele s-au născut milioane de melodii. Exact ca oamenii: avem aceleași emoții de bază – iubim, plângem, ne temem, sperăm – și totuși, fiecare dintre noi creează o poveste complet diferită. Cred că frumusețea nu stă doar într-o notă, ci în felul în care se leagă de celelalte. Și cu oamenii este exact la fel.
Eu cred foarte mult în muncă și în responsabilitatea personală. Și mai este ceva în care cred foarte mult: dacă vrei să construiești ceva cu adevărat frumos și mare, fără oameni nu poți. Poți începe singur, poți avea ideea și viziunea, dar pentru lucrurile mari ai nevoie de o echipă. Noi existăm unii pentru alții și cred că doar împreună putem construi lucruri care sunt mai mari decât fiecare dintre noi, luat separat.
Da, plâng. Dar, sincer, uneori nu prea am timp. Uneori chiar mă amuz: exact când simt că aș vrea să plâng, trebuie să intre cineva, altcineva are nevoie de mine, sună telefonul sau apare ceva de rezolvat. Și mie îmi place să plâng singură. Este un moment al meu, în care îmi trăiesc emoția și apoi merg mai departe. Numai că nu prea stau singură, deci și asta devine complicat.
Nu-mi place să rămân foarte mult timp în negativitate. Îmi place prea mult viața. O iubesc atât de tare încât, la un moment dat, am decis că nu vreau ca momentele grele și emoțiile negative să ajungă să ocupe cea mai mare parte din ea. Le trăiesc, dar nu vreau să locuiesc în ele. Când am o trăire mai neplăcută, compun texte.
Uneori facerea de bine se uită. Și cred că una dintre lecțiile grele este să faci bine fără să aștepți ca omul să-ți rămână dator toată viața. Am avut și eu momente în care m-a durut că oamenii au uitat foarte repede ce am făcut pentru ei. Dar am înțeles că, dacă am făcut un bine din suflet, valoarea lui nu dispare doar pentru că celălalt l-a uitat.
Interviu de Ileana Rusu, Foto: arhiva personală
#înțelepciune