Director Executiv Hospices of Hope Moldova
De câțiva ani este la Hospices of Hope din sentimentul și dorința de a fi utilă societății. A rămas aici deoarece îngrijirea paliativă nu este despre final de drum, ci despre viață, despre demnitate și despre alegerea de a fi alături de un om atunci când nu mai putem schimba diagnosticul, dar putem schimba enorm modul în care își trăiește timpul alături de cei dragi.
O boală incurabilă nu anulează dreptul unui om la o viață trăită cu demnitate și fără durere.
După atâția ani în care tot întâlnesc oameni aflați în cele mai fragile momente ale vieții lor, am învățat să apreciez momentul, sănătatea, fiecare clipă în care suntem bine cu noi sau cu oamenii dragi, și poate chiar și atunci când suntem triști, deoarece oricum suntem bine. Sunt multe povești pe care le port cu mine. Dar mă marchează mult familiile cu copii. În fața unui copil grav bolnav dispar toate teoriile despre ce este important în viață. Rămâne o lecție foarte simplă și foarte dură despre iubire, timp și prezență.
Mi-am asumat, împreună cu cei din board, un proiect uriaș: construirea unui hospice cu internare în Moldova. Argumente, nebunie, credință? Probabil o combinație sănătoasă dintre toate trei. Avem copiii și adulții ce au nevoie acută de acest tip de îngrijire. Moldova are nevoie de un hospice cu internare. Dar pentru un proiect de o asemenea dimensiune, argumentele nu sunt suficiente. Ai nevoie și de acea doză de curaj care te face să spui „îl vom construi” înainte să ai toate răspunsurile despre cum.
Nu încerc să conving pe nimeni să doneze pentru această cauză, doar le vorbesc despre demnitate și timpul de viață pe care reușim să-l câștigăm pentru beneficiarii noștri prin grija oferită de echipa noastră medicală. Despre faptul că o boală incurabilă nu anulează dreptul unui om la o viață trăită cu demnitate și fără durere și dreptul la o îngrijire holistică. Cred că oamenii își deschid inima atunci când înțeleg că susțin viața demnă și fără durere a unui om, fie el copil sau adult.
Astăzi, distanța dintre acest vis și realitate este mai mică decât a fost anul trecut și, totodată, mai avem un drum lung de parcurs. Avem terenul, proiectul a avansat instituțional, avem susținere și Memorandumul de Înțelegere semnat cu Ministerul Sănătății. Urmează însă partea cea mai grea: resursele necesare construcției și transformarea tuturor angajamentelor în pereți, saloane, echipe și servicii. Pentru mine, proiectul nu mai este o întrebare de „dacă”, ci de „când”.
Nu poți pune o graniță între poveștile de la birou și viața ta. Nu cred că poți construi un zid complet și nici nu mi-aș dori. Dacă ajungi să nu mai simți, probabil nu mai poți face bine această muncă. Dar am învățat să nu confund empatia cu obligația de a purta toate durerile pe care le întâlnesc.
Am înțeles multe în acest parcurs: că nu mai merită să ne pierdem timpul pentru conflicte inutile, orgolii, relații în care trebuie să demonstrezi permanent cine ești și situații pe care nu le poți controla. Am devenit mult mai atentă la cine și la ce ofer timpul și atenția mea. Sunt resurse pe care, odată cheltuite, nu le mai poți recupera. Contează mult mai mult o dimineață liniștită. Timpul cu copiii mei. O conversație adevărată. Să fiu sănătoasă și să am energie. Să călătoresc. Să râd mult. Lucruri aparent simple, care sunt de fapt extraordinare atunci când înțelegi că ziua de mâine nu ne este garantată.
Consider important pentru orice femeie să aibă grijă să-și alimenteze feminitatea. Îmi place să călătoresc, să mă îmbrac frumos, să dansez, să descopăr locuri noi și să petrec timp cu oamenii mei. Îmi place aventura și îmi plac provocările – am urcat Kilimanjaro și încă mai am munți pe lista mea. Nu cred că seriozitatea unei misiuni presupune să trăiești într-o manieră solemnă. Dimpotrivă, munca mea mi-a dat și mai multă poftă de viață.
Mult timp am crezut că puterea înseamnă să poți duce foarte mult. Astăzi cred că puterea înseamnă și să știi ce nu mai vrei să duci. Un „nu” spus la timp poate fi o formă foarte sănătoasă de respect față de tine însăți.
Interviu de Rodica Ciorănică, Foto: Vadim Putregai
#prezență