La cei 70 de ani pe care îi va împlini în acest an, dintre care 50 i-a trăit pe scenă, marele artist se teme de cuvinte mustoase când vorba ajunge la istoria pe care a făcut-o. Pentru el, istoria înseamnă când lumea fredonează împreună, la spectacole sau petreceri, cântece pe care el le cântă de zeci de ani – asta înseamnă să faci istorie. Așa cum s-a și întâmplat în cazul său, atunci când a creat lucrări frumoase în toți acești ani, fără să dea importanță fenomenului. Plus că el știe un lucru de a cărui veridicitate s-a convins: tot ce e frumos, trăiește mult.
Începutul datează cu 10 ianuarie 1968. De la prima repetiție cu formația „Noroc”, la Filarmonică. Iar primul concert l-a susținut la 1 mai, același an. Tot cu „Noroc”, firește. Sunt 50 de ani de atunci. A dorit să facă un concert aniversar, doar că acum nu mai are rost, cu toate tehnologiile astea dezvoltate – lumea care vrea să-l asculte, îl găsește rapid pe net.
Norocul său a însemnat formația „Noroc”. S-a simțit norocos când l-a auzit pe Mihai Dolgan întrebându-l: „Vrei să cânți la Noroc”? E fraza pe care n-o va uita niciodată. Scene au mai fost până atunci, dar mai mici. Era solistul unei formații, alături de Alexandru Cazacu, la chitară, și regretații Valentin Dânga, clape și Valentin Goga, baterie. Băieți minunați și profesioniști. Cântau la baza turistică „Doina”, la dansuri. La 31 decembrie 1967, formația a fost invitată la Școala Muzicală „Eugen Coca”, pentru a participa la Concertul Festiv de Anul Nou. Atunci a și fost prima ieșire în scenă.
Întâmplarea făcuse ca acolo să fie prezent cineva care sonoriza spectacolul, angajat la Filarmonică, printre altele, care auzise de la Dolgan că ar avea nevoie de un solist – așa i-a spus de Suruceanu, fără să dea un nume – „este un băiat la școala muzicală, poate te interesează”. L-a interesat. Așa a venit Dolgan să-l vadă, la „Ștefan Neaga”, l-a găsit în clasa de fagotiști, că acest instrument făcea. Au urmat câteva replici de serviciu:
– Ce faci? Cânți?
– Da, mai cânt…
– Mi-a spus un băiat despre tine. Ia cântă asta… Daʹ asta poți?… Dar din „Noroc” știi ceva?
A știut și a cântat, atunci nici nu și-a dat seama că era la examenul de admitere – s-a dovedit a fi compatibil cu formatul „Noroc”- ului.
După 3 ani de „Noroc”, când trecuse la formația „Bucuria”, mama i-a zis: „ai avut tu Noroc, dar acum, poate îi avea și oleacă de „Bucurie”. După care viața a devenit mai „reală”, cu formația „Real”. După care… a venit și pensionarea. Formală, cu stagiu. Din 1994, anul în care a încheiat 25 de ani lucrați la Filarmonică. Formal, Ion Suruceanu se află la odihna bine meritată, dar un artist adevărat nu iese la pensie cât mai este întrebat, așa că se bucură că mai sunt solicitări, lucrează la spectacole, mai la modă fiind petrecerile private. E altceva comparativ cu sălile pline pe care le aduna în toată Uniunea, dar maestrul nu se plânge. Mai ales că acum retrăiește a doua tinerețe în România. Este solicitat foarte mult acolo și lumea îi știe piesele cap-coadă.
Între „Dan Spătaru” și „Adriano Celentano” a fost un pic de Ion Suruceanu, dar a fost suficient pentru a-și face propriul nume. La început, era un fel de „Dan Spătaru de la Chișinău”. Apoi, Dolgan i-a zis să-l lase pe Dan Spătaru și să-l facă pe Ion Suruceanu. L-a ascultat, căpătându-și fața și numele de Ion Suruceanu. Apoi a venit rândul lui Celentano: s-a luat de la piesele lui Ian Raiburg pe care le cânta cu trupa „Real”, ambii îndrăgind moda italiană în muzica de atunci. La Moscova, când i s-a făcut un film-concert din 5 melodii, rușii n-au mai stat să facă diferențe. A apărut tendința italiană, la care contribuiau și autorii: Petre Teodorovici nu s-a lăsat de Grigore Vieru până ce acesta nu i-a scris un vers din care să facă parte neapărat cuvântul „Grație”. Să mai fie și „amore”, „lacrimă”, „primăvară” și gata, lucrul e făcut: toți rușii care ascultau „Grație” la Moscova erau siguri că o cântă un italian.
Acum… e acum. E altfel, dar Ion Suruceanu face tot ceea ce a făcut toată viața, alături de autorii cu care colaborează. Cum ar fi Alexandru Vdovicenco – gurile rele ar zice că l-a schimbat pe Raiburg cu Vdovicenco, mai ales după micile neînțelegeri pe care le-a avut cu Ian. Ion Suruceanu nu e de aceeași părere, relațiile cu fostul său coleg de la „Real” și prietenul de-o viață sunt ok. Problema e că Ian face acum altceva decât acea muzică melodioasă de la San Remo – el s-a schimbat, dar Suruceanu a rămas încă pe acea undă romantică.
Ion Suruceanu este pe YouTube și iese bine – „Numai tu” are 13 milioane de vizualizări, „Ce seară minunată” are peste 12 milioane, „Sărut, femeie, mâna ta” – peste patru milioane, tot cam atâtea vizualizări numără și „Melancolie”.