M-am născut pe 26 aprilie. În 1985. Peste un an a avut loc explozia de la Cernobil. E uşor de reţinut ziua mea…
Am 35 de ani. Căsătorit. Am un fiu de doi ani şi jumătate. Sper că sunt un exemplu bun pentru el. Şi un soţ bun pentru soţia mea.
Prietenii mă văd cântărit şi analitic. Poate pentru că încerc să găsesc răspunsuri la orice întrebare.
Eu nu am avut părinţi bogaţi. Din exemplul părinţilor mei am înţeles că nimic nu vine uşor şi că totul depinde de tine.
M-am născut la Chişinău, într-o familie de lucrători medicali. Tata era fizioterapeut, iar mama – asistentă medicală. Dar în anii ‘90 oamenii nu lucrau conform profesiei. Oricum, şi sora mea a luat drumul medicinii. Eu la fel, am făcut studii medicale, de profesie sunt tehnician dentar, în familia noastră în genere sunt mulţi stomatologi, cred că de asta au decis să mă dea şi pe mine la stomatologie.
În timp am înţeles că nu e ceea ce mi se potriveşte, chiar dacă am absolvit cu excelent. Mi s-a părut plictisitor, neinteresant şi am schimbat totul – am mers la marketing şi organizare de evenimente. Am depus actele la ASEM, dar la un anumit moment trebuia să încep să lucrez.
Dacă eşti băiat, înţelegi că nu poţi sta pe spatele cuiva din familie. Aşa că am început să lucrez în HoReCa. După munca în cluburi, m-am orientat spre evenimente. A durat patru ani. E un domeniu extrem de incitant, întâlneşti mulţi oameni, unii dintre ei celebri, organizezi concerte, spectacole, nunţi, ceremonii, zile de naştere. Şi mereu cauţi idei noi, cireaşa de pe tort. În plus, am învăţat ce e time-managementul
şi disciplina.
În acea perioadă, compania Philip Morris organiza un eveniment legat de brand-ambasadorii săi. Aşa cum eu eram deja un nume în sfera evenimentelor, în 2013 am primit oferta de a participa într-un proiect comun.
A urmat invitaţia de a face parte din echipa Philip Morris Moldova. Ce să spun? A fost tare!
Profilul internaţional al companiei, faptul că e lider în segmentul său, m-a convins că trebuie să accept această poziţie, chiar dacă financiar nu era atât de mult pe cât eu câştigam. În schimb, urma să fiu angajatul unei companii multinaționale. Acest fapt şi-a spus cuvântul în decizia mea. În 2013 am început cariera la Philip Morris.
Îmi place enorm faptul că e o companie internaţională. Aici te poţi conecta cu cele mai ascuţite minţi din multinaţionale. Nu e o problemă să discuţi cu ei fie că eşti în Moldova sau în Elveţia. Poţi vorbi cu oameni din Louis Vuitton, Nike, Nesspreso. Personaje din cercuri diferite ce îţi permit să te dezvolţi, să creşti la nivel profesional. Odată cu lansarea dispozitivului de încălzire a tutunului IQOS, de exemplu, compania se schimbă, odată cu transformarea descoperim segmente noi, care ne oferă şansa să creştem.
Cred că procesul nu e de o zi, dar suntem pe drumul corect. Eu cred în ceea ce fac, de aici vor apărea rezultate în dezvoltare.
În principiu destul de devreme am înțeles că nimic nu vine uşor, iar ca să te dezvolţi ca personalitate şi să ai o stabilitate financiară trebuie să foloseşti şansele vieţii. Eu am folosit oportunitatea oferită de Philip Morris.
Soţia mea spune că succesele mele i se datorează ei, totalmente! Dar adevărul e că ea nu mă lasă să mă relaxez. În fiecare zi mă motivează să mă dezvolt, are ea nişte instrumente şi tactici! Ea e catalizatorul meu.
Am cunoscut-o la lucru. Pe atunci muncea la o companie ce oferea un șir de servicii pentru Philip Morris Moldova. Ne-am plăcut vizual. Cred că iniţial din priviri placi un om şi abia mai târziu înţelegi cum vor fi lucrurile mai departe. M-a cucerit prin faptul că suntem temperamente diferite: eu sunt calm, liniştit, neconflictual, ea – dimpotrivă! Eu mă alimentez cu emoţii ce nu le pot exprima. Nu sunt introvertit, dar nici nu îmi împrăştii emoţiile la dreapta şi la stânga. Eu sunt omul echilibrului.
Cel mai greu a fost să negociez cu şefii marilor lanţuri de magazine, staţii peco, reţele de restaurante. E complicat să fii convingător, fără să-i creezi inter-locutorului senzaţia că faci presiuni asupra lui sau că eşti lipsit de flexibilitate. În HoReCa oamenii sunt diferiţi de cei din marketuri, iar adaptarea la nivelul lor de comunicare vine cu experienţa.
Pe parcursul anilor înţelegi că fiecare om are ceva ce poate să îţi placă. Depinde de situaţie, de context… nu sunt oameni răi sau buni, trebuie să ai doar abordarea corectă. Trebuie să înţelegi de ce se comportă într-un anumit fel şi să le accepţi punctul de vedere, să-i înţelegi.
Încerc să reduc comunicarea cu oamenii care din varii motive nu că nu sunt interesanţi, dar au viziuni diferite de ale mele. Nu vreau conflicte. Cum se comportă ei, e altă întrebare. Încerc să minimalizez interacţiunea cu ei. Nu prefer să intru în suflet, fiecare are caracterul lui, schelete din dulapuri. Nici mie nu îmi permit să las un intrus să-mi intre în suflet.
Cel mai plictisitor lucru din lume e să gătesc. Nu-mi place asta, chiar dacă nu-mi iese rău. Dar e anost şi neproductiv. Soţia mea găteşte delicios. E de ajuns. Eu prefer să improvizez ceva rapid, o tartină de exemplu, decât să cheltui o oră pentru nişte bucate sofisticate.
De ce mi-e frică? De câinii mari! Da! Nu am avut experienţe negative cu ei, dar îi evit.
Cred că mă mai tem de unele activităţi legate de apă. Înot, dar când sunt înconjurat de multă apă, încep să mă stresez. Ador parcurile de distracţii, nu şi aquaparkurile.
Sunt chişinăuean în a treia generaţie. Aici s-au născut tata şi bunicul. Port în nări parfumul unor uliţe din copilărie… Străzile Albişoara şi Colina Puşkin. Am locuit cam 20 de ani în zona asta, am trăit cele mai frumoase emoţii, am hoinărit, ştiu fiecare colţ, ulicioară. Dacă sunt în trecere pe aici, las maşina şi fac o plimbare, eu cu gândurile mele.
Chiar dacă iubesc Chişinăul, vreau să ofer o educaţie bună copiilor mei şi acest lucru mă face să mă gândesc tot mai serios să-mi schimb domiciliul. Al doilea motiv, este că îmi plac locurile în care există reguli şi ele se respectă. Fie că vorbim de condus sau de aruncat gunoiul. Eu nu sunt un om activ implicat civic şi nu atrag atenţie la faptul că cineva mă claxonează sau mă depăşeşte în trafic. Dar dacă sunt reguli şi toţi le respectă, ceea ce am văzut în Elveţia, atunci aceasta ar fi ţara unde aş vrea să trăiesc. Nu mai puţin important e că acolo e sediul companiei noastre şi am mulţi amici.
Sunt fan FC Barcelona, cândva visam să fiu fotbalist, chiar am făcut antrenamente la Zimbru, cred că la vârsta de 11 sau 12 ani. Alerg până în prezent. Fac fotbal şi tenis cam de patru ori pe săptămână. Tata era fizoterapeut la o echipă de fotbal, veneam la antrenamente, am trăit toată această atmosferă. Sper că fiul meu va avea o carieră frumoasă ca fotbalist, dar voi accepta orice altă alegere pe care o va face.
Calitatea mea principală este loialitatea pentru job şi familie.
Sunt singurul om din lume pe care pot să mă supăr! Se întâmplă atunci când sunt leneş, când planific ceva şi nu se îndeplineşte din motiv că mi-a fost lene. Oricum, sigur aş fi putut să mă mobilizez. Am zile când sunt nemulţumit de mine şi mă enervez. Dar important e că găsesc puterea să mă ridic, să mă adun şi să o iau din loc.
Pentru mine contează ca omul să aibă simţul umorului. Nu contează daca e bărbat sau femeie.
Visul meu e ca ai mei copii să fie mândri de tatăl lor.
Îmi place Quentin. Quentin Tarantino.
Cred că filmele lui sunt inteligente. Chiar dacă par uşoare, ele sunt în primul rând inteligente.
Dacă l-aş întâlni pe Dumnezeu i-aş mulţumi pentru acele momente din viaţă în care sunt alături de familia mea. Cred că Universului îi datorăm un singur lucru – gratitudinea.