Trăim timpuri moderne, dar anotimpul crivăţului nu-și pierde niciodată din farmec. Bradul a rămas la fel de verde și de curajos, iar oamenii, indiferent de vârstă, mai cred că într-o zi Moș Crăciun va intra pe la ei, dacă nu prin hogeag, măcar pe ușă! Dorinţele și speranţele pentru fiecare an nu îmbătrânesc niciodată, iar noi, din generaţie în generaţie, păstrăm lumina aprinsă de Crăciun. Cu fiecare poveste ţesută, să fie mai multă iluminare!
Am început să simt Crăciunul și să mi-l amintesc pe la 7-8 ani. De atunci au rămas memorii la care pot să mai revin. Copilăria mea avea toate culorile, avea sobă, avea lejancă, avea ierni de poveste, o familie mare, avea tot, pentru o copilărie perfectă timpurilor de atunci.
Până în adolescenţă, eu și fratele meu am împărţit un pat, noi nu aveam posibilităţile de acum, pe lejancă puteam dormi și patru. Pe atunci foarte ușor mâncam toţi dintr-o farfurie, de aceea poate și sunt obișnuit să convieţuiesc în echipă. Viaţa unei familii numeroase nu-ţi poate oferi intimitate și până acum am construit trupa exact după aceleași reguli. Sunt obișnuit cu gălăgia, cu mulţimea, îmi pare ceva normal.
Noi nu primeam cadouri de Anul Nou, asta se putea întâmpla doar la zile de naștere și atunci se cumpărau lucruri strict necesare. Dar, dacă pe masă erau portocale, cu siguranţă aroma lor ne aducea sărbătoarea în casă.
De Crăciun, cu siguranţă nu lipsea gutuia. Și acum o revăd între sticlele de la geam, acolo se păstra o temperatură constantă, iar noi îi admiram lumina galbenă. Iernile erau geroase, zăpada la o înălţime cu mine, iar ca să ajungi până la fântână trebuia să faci cărărușe. Pe pereţii din verandă, mama mereu punea la păstrare tot felul de mirodenii, acolo era muzeul de iarnă. Le aranja cu atâta grijă de-ţi era mai mare dragul să treci prin acea cameră răcoroasă.
Pe parcursul întregului an, fratele mai mare Ion, punea ochiul pe un brad, care de Anul Nou îl aducea acasă. Îmi amintesc cum făceam cerculeţe din hârtie colorată și le îmbrăcam pe brad, iar din foi albe, tăiate unghiuri, făceam fulgi, o parte din ei erau decor pentru pomul de iarnă, iar alţii se lipeau de geam.
Atmosfera sărbătorilor de acasă îmi amintește de masa lungă… era parte din ritualul zilelor de Crăciun. În jurul ei ne adunam la povești și la cântece. Pe atunci cântam din repertoriul lui taică-meu, melodii din folclor, mult mai târziu am început să cântăm și „Galbenă gutuie”. Părinţii mei întotdeauna erau implicaţi în activitatea culturală a satului, plus că două surori gemene mai mari lucrau la grădiniţă, iar de acolo veneau tot felul de tradiţii.
Ca să locuim grămăjoară, toţi 14, nu prea ţin minte, fraţii mai mari deja erau la școală, care și pe unde. Când m-am dezmeticit eu, acasă eram vreo 10. Până în 1995, am fost mai mult împreună, după au început rupturile. Mai târziu am început să cânt în Trigon, să fac activitate concertistică și tot așa mai rar și mai rar pe acasă, iar astăzi am deja familia mea.
Pe când băiatul meu avea șase ani, mergând cu el în mașină, am hotărât să-i spun că Moș Crăciun nu există. Am vrut să-i spun adevărul, nu puteam să-l mint, fiindcă mă luase la tot felul de întrebări. Copilul meu deja este adolescent, în discuţia noastră l-am făcut matur, un pic s-a dezamăgit, dar oricum așteaptă daruri sub brad, cunoscând că mama și tata sunt complice. Deși până astăzi el încă crede în Zâna Măseluţă.
În prima zi a anului fac niște totaluri. Și încerc să ne propunem noi trepte care să le implementăm pe parcurs. Nu mă leg de lucruri care creează emoţii de moment sau de scurtă durată, vreau să pun accent pe partea spirituală, pe firescul și naturalul din noi.
Concertul Vali Boghean își adună în fiecare decembrie spectatorii, atunci când vreau să fiu alături de toţi cei care sunt și revin acasă în această perioadă. Cu inima deschisă, îi aștept pe toţi!
Îmi doresc 2 lucruri, să fie sănătate, nu joacă cu pandemie, iar al doilea moment important, vreau ca oameni să facă diferenţă între atâtea informaţii, să știe să aleagă adevărul de fake-uri și să nu ne lăsăm prostiţi de prea multă minciună.