Onorica Banciu, Senior Policy Advisor (SPO)

Relația mea cu filmele este una simplă. Pasageră, cu filmele-somnifere, privite cu duiumul în zborurile lungi spre Bangladesh. Uiți de ele imediat ce aterizezi. Alesele, cele pentru care faci o cină specială și deschizi un vin taninos, te fură nerușinat și nu te mai lasă. Despre ele vorbim acum. L-am descoperit pe Etgar Keret în Israel. I-am citit cărțile ca să aflu că a făcut și un singur film – Jellyfish (2007). Superb și dramatic.

Woody Allen, spre deosebire de Keret, este o fabrică de făcut filme, ocazional geniale. Pentru „Annie Hall” (1977) și „Stardust Memories” (1980), excesul de zel i se iartă. Filmele coreene sunt o slăbiciune recentă. Este ceva hipnotizant în tempoul asiatic. Kim Ki-duk, cu splendidul „Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring” (2003), și Hong Sang-soo, cu „Like You Know It All” (2009), sunt favoriții. Mi-a căzut tronc și o regizoare japoneză, Naoko Ogigami, cu „Kamome Diner” (2011).

Pentru intrigă îi admir pe regizorul tunisian Abdellatif Kechiche, cu „The Secret of The Grain” (2007), și pe cel turc Nuri Bilge Ceylan, cu „Winter Sleep” (2014). Nici documentarele nu sunt de ignorat. „Meru” (2015) este cea mai proaspătă reamintire despre cât de important e să rămâi fidel visurilor.