Pe 2 septembrie, și-a făcut apariția pe scena Festivalului Cerbul de Aur un altfel de Alex Calancea,  de nerecunoscut pentru unii și uimitor pentru majoritatea. Mustață și păr blond, tatuaj enorm pe piept, în tandem cu aceeași energie debordantă. A ales Calancea un alt stil și mod de viață pe scenă sau a creat un personaj pentru o perioadă limitată de timp? Prin ce va uimi concertul solo pe care-l anunță Alex Calancea Band la 10 ani de activitate pentru 26 octombrie? Ne-am zis… de ce să adunăm întrebări, când putem primi răspunsuri? Cu același umor fin, Alex deschide parantezele, în timpul unei sesiuni foto pentru VIP magazin în spiritul mafiei italiene. Text: Doina Popa, Foto: Roman Rybaleov

Până la urmă, noi vrem să arătăm Lupii din noi. Acei daci dârji pentru care lupul alb era un simbol al puterii și neînfricării, dar, de fapt, nu am ales denumirea Lupii pornind de la daci, e cu totul altă proveniență. În scenă, anume în proiectul acesta, las frâu liber improvizației și, la un moment dat, ne simțim ca o haită – încotro pornesc eu, vin și ei. Deseori eu mă apropii de toboșar dacă nu-mi place ceva și las chitara să „hârâie”, îi vorbesc prin sunet, iar el strigă la mine prin tobe. Ca lupii. De la asta am pornit legenda, făcând legătura cu lupul dacic și cu centenarul, probabil. A fost o coincidență, nu un fapt intenționat. Lupii de-abia cresc, e începutul. Avem succes îmbucurător în România. Este dozat. În el este foarte mult din Basul Capricios, care îi dă virtuozitatea asta, nervul acesta al Lupilor.

Sigur că primul gând care-ți vine e – „Eh, Calancea a vrut să facă ca și Zdob și Zdub sau ca Subcarpații”.  Nu, Calancea vrea să facă fuziune. Calancea a făcut o fuziune cu clasicul, cu folclorul, acum face o fuziune cu voci. E o stilistică pe care chiar o vreau deosebită. Cu toate că eu pun mult rap, multe secvențe haiducești și vreau această dârzenie haiducească a lupului în voce, atunci când vine vorba de instrumentale și de bas chitară, nu ne asemănăm cu nimeni, pentru că aceas- ta este identitatea Lupilor. Avem piese la tempouri de 200, pe care, dacă mă pui să le cânt în studiou, nu pot, dar când ești în concert, în transul acela, starea ta face posibil orice.

ryb_0017_optConcertul de pe 26 octombrie va fi o totalizare. Întotdeauna făceam concerte conceptuale: „Amintire de iubire”, „Fuziu- ne”, „Basul Capricios”, „Lupii”, dar acum am dorit să adun toate proiectele. Nu cred că îl voi face foarte pompos, cum se face la noi. Probabil, va fi totuși prima parte simfonică… am o atracție aparte față de amploarea orchestrelor simfoni- ce. Va fi „Basul Capricios” pus pe simfonic și unele piese din „Amintire de iubire”. În a doua parte, vreau să fie Lupii, dar, probabil, voi face o conexiune cu o orchestră simfonică, cu Lăutarii, cred. Nu e nimic determinat, dar știu că-mi va veni totul curând. M-am gândit că iată, sunt zece ani de când am început sub această denumire și am ales să marcăm acești zece ani printr-un concert.

Nefiind la niciun post de radio în România, am avut o vară întreagă de festivaluri foarte interesante, de la un fest prindeam alt fest. Aceasta înseamnă că suntem totuși ca o trupă de teatru care transmite omului starea live. Dai povestea. La radio, proba- bil, nu o să ne înțeleagă. Eu nici „De-aș avea” nu l-am dat la radio, pentru că am dorit să fie altceva, să nu se piardă prin mulțime. Prin „De-aș avea”, Damian l-a cunoscut pe Ștefan Petrache, prin „Balada Radului” – la fel. Practic, prin asta, îți respecți unele rădăcini. Sigur că și foarte multă lume critică de ce ne băgăm în folclor. Dar câinii latră, lupii merg. Important este să nu o dăm în kitch și să nu exploatăm acest folclor pentru vizualizări. Noi ne străduim să fim înțeleși, poate nu de atât de multă lume, dar să ținem standardele.

După concerte nu pot dormi. Și băieții la fel. Ești prea plin atunci când simți și când trăiești totul. Dacă pur și simplu cânți și îți iei banul acasă, normal că dormi și o faci bine. Dormi dus. Dar atunci când transmiți povestea, și de fiecare dată altfel, pentru că e altă zi, alt public… ecourile răsună ore în șir după ultimul acord. E euforie. Sunt niște experiențe foarte interesante.

ryb_0093_optÎntotdeauna mesajul nostru este cât mai sincer și orientat să facem publicul cât mai sincer atunci când ne ascultă… să se deconecte- ze și să fie fericit. Să mergem în povestea aceea. Sigur că cel mai frumos povestesc cu basul chestia asta. Prin vorbe e mai complicat. Pentru că noi vedem cum și politicienii se chinuie prin vorbe și nu le iese. Arta e o forță mare și puternică. Noi am avut, primăvara, un turneu în Diasporă, unde chiar rugam lumea să închidă ochii și să simtă că e în Moldova. Am avut un turneu la închisori din Moldova unde, la fel, rugam gardi- enii ca în ora aceea să-i lase și ei să simtă că iarăși sunt liberi. Eu, de exemplu, mă duc în povestea aia și băieții mei la fel. Cel mai frumos este să-l faci pe om, pentru acea oră, să călă- torească spre copilărie, sau la prima dragoste, sau îl calmezi dacă a avut o zi grea, îi mai dai și o doză de energie ca el să o aibă pentru mai mult timp. Acesta este mesajul.

Compun. Am două albume pe care trebuie să le scot. A compune e una și a le închega, a le pune în haina care ar fi cât de cât înțeleasă, e alta. Deseori îmi vin idei foarte faine, dar dacă le pun așa, o să mă înțeleagă numai muzicienii și atunci încerc cumva să simplific. Managerul din mine spune „trebuie”. Anul acesta chiar aș vrea să preiau o legătură cu teatrul sau cu filmul, pentru că am făcut muzică și de film, și de teatru. Acolo e altceva, acolo poți să arăți toată gama ta, viziunea ta asupra muzicii. Pentru că nu ai restricția asta, practic, trebuie să vorbești prin muzică.

Lumea mă întreabă ce înseamnă tatuajul meu. La fel, e o chestie izoterică, e un scut format din cheie de bas, foarte simplu. Hai să spunem că eu am gândit acest tatuaj încă din America, pentru că atunci am dorit să-l fac, cu mulți ani în urmă și era ca o scânteie în mintea mea. Îmi ziceam că o să-l fac curând, apoi că la patruzeci de ani și, la un moment dat, m-am gândit că trebuie să îl fac acum, cu Lupii. L-am desenat pentru vreo două concerte, apoi mi-am zis, de ce să-l desenez repetat când pot să mi-l tatuez.

ryb_0043_optNu am nicio regulă în viață. Mă conduc după instinct mai mult decât după reguli. Am citit multă literatură – și religioasă, și parti- nică, de fapt, ei ne-au impus chestia asta. Vrei nu vrei, societa- tea te face elementul acela de care au ei nevoie să funcționeze. Totuși, după 15 ani de yoga, eu sunt un yoghin care are o viziune mai mult a lupului fără reguli, dar care se bazează pe instinct și mai mult pe omenie decât pe reguli ale societății. Îmi plătesc taxele, îmi respect statul, nu sfidez legile altora, dar mă uit așa, mereu altfel, la tot și încerc să-mi educ și copiii așa. Cineva spunea că sunt mai libertin, nu știu dacă acesta este cu- vântul potrivit. Când eram mic, voiam să fiu pădurar, de fapt, pentru că mă regăsesc foarte mult în natură, acolo e armonie. Satul meu e chiar lângă pădure. Și acum, când merg în sat, chiar dacă e pentru o oră, merg până la pădure.

Viața este scurtă. Decât să ajuți pe altul să-și facă corabia lui, îți faci corabia ta, oricât de mică ar fi ea, oricât de mari ar fi valurile, ești în corabia ta și plutești foarte stabil. Ador naufragiile, emoţiile scenei, energia, dar când revin acasă savurez din plin bucuria familiei.

Odată cu nașterea Tincăi, nu s-a schimbat nimic, pur și simplu a apărut încă o minune în casă, care vrea atenție și căreia Viola îi acordă tot timpul său și multă grijă. Noi cu Damian, la fel, îi oferim atenția noastră, dar așa, mai ca bărbații. E aceeași armonie cum era. Eu sunt pentru mulți copii. Am crescut în familie cu cinci copii și știu că aceasta este cea mai mare bogăție și e cu totul altceva când fericirea se împarte la mulți.

Într-o lume a tehnologiei, încercăm totuși să impunem cărți, să impunem povestea lor. Acum îmi pare foarte fine, Damian citește „Copiii Căpitanului Grant”, e pe la mijloc și, la un moment dat, i-am zis să-i arăt filmul, la care el mi-a răspuns: „Tata, filmul care e în capul meu e cu mult mai bun decât filmul tău”. Și m-am bucurat mult că el citește și vizualizează totul.

Cu Viola suntem împreună de o viață. Nu mai țin minte de câți ani. Nu-mi pun întrebarea asta și nici regulile astea, să socoți anii și să apară concluzii de genul „ah, au trecut trei ani, iată dispare dragostea”. E bullshit. Noi nu ne punem întrebări. Avem doi copii frumoși, suntem muzicieni, ambii cu caractere aprinse și nebunești. Nu aș spune că în muzică ne împăcăm perfect. Suntem totuși diferiți. Ea mă înțelege dintr-o privire și asta spune tot, probabil. Ea știe când eu sunt obosit, când îmi place ceva, ea știe tot.

ryb_0065_opt