– Ce este omul?

– Un ocean de suferinţă într-un atom de viaţă, am scris într-o poezie. Acesta e omul. Înaintea interpretărilor etice, religioase, filozofice sau scientiste, prefer să dau întâietate, acestei definiții existențialiste. De cum se naște, ființa umană suferă. Un om matur, se știe, nu ar rezista durerilor provocate unui prunc de tăierea buricului. E prima lecție de viață, aspră, neîndurătoare. Cu anii, vin alte experiențe și alte forme ale suferinței. Clipele de plăcere sunt scurte și fără memorie. Chinurile, pătimirile, caznele sunt haloul permanent al existenței noastre. „Numai durerea este timp, numai după ele (dureri) numărăm orele noastre, zilele, anii noştri.” – scria Eminescu. Precum, aș adăuga, după momentele de plenitudine și extazele absolutului măsurăm câtimea noastră de transcendență și de sens.

– La cei 70 de ani împliniți, care e concluzia vieții Dvs: esența umană s-a schimbat în acest răstimp?

– De la o anumită vârstă oamenii, în general, devin nostalgici. Prezentul se întunecă, iar trecutul se scaldă în luminile tot mai idealizate ale unei Arcadii pierdute. Acum, dacă m-ai întrebat, îmi trec prin fața ochilor câteva generații de oameni. Fețe diferite, destine eșuate sau împlinite, caractere îndărătnice ori preșuri așternute în fața primului venit, dar aceleași pasiuni, năzuințe, vicii, aceleași gâlcevi, învrăjbiri, invidii și aceleași oaze de omenie, credință, dăruire de sine. În „fabulosul măcel imanent vieții”, vorba filozofului francez Ștefan Lupașcu (apropo, cu descendențe basarabene!), imprevizibilă și plină de mister este doar opțiunea existențială a fiecărui om concret în fața împrejurărilor, din care se constituie „haosul” neschimbat al esenței umane.

– Dar istoria? Cunoaște schimbări? Aţi fost martorul, și o bucată de vreme „actorul”, unor evenimente politice. Ați remarcat aici deplasări de accente, transformări cardinale, evoluții majore, fie pozitive, fie negative?

– Istoria e altceva decât esența umană. E curgere, e perpetuă schimbare de vectori, de viteză, de ritmuri. Pentru o conștiință lucidă și o ureche fină, istoria e o simfonie cu urcușuri și coborâșuri, cu momente de triumf și strălucire și cu perioade de poticniri, de lâncezeală, de căderi în abisuri și rătăciri prin tenebre.

Am trăit mulți ani o istorie nedreaptă, arbitrară, când din puținul pe care-l aveam – laptele unei văcuțe și ouăle câtorva găinușe – trebuia să-l împărțim, cei patru sau cinci copii câți eram atunci, cu statul. Era așa numita „postavkă” obligatorie, de la care, dacă te eschivai, puteai ușor să înfunzi cinci ani de pușcărie. O istorie cu o narațiune oficială plină de minciuni și promisiuni utopice, impusă z(s)ilnic printr-un imens sistem de propagandă și coerciție socială. Și, în paralel, pentru cei de la țară, printre care am văzut lumina zilei și am copilărit, o istorie cu textul brutal, deprimant, al unei realități marcată de o sărăcie lucie, de strâmbătăți de tot felul și abuzuri dezumanizante. O formă de șerbie modernă, un impas existențial, din care puteai să evadezi doar plecând la învățătură. Scăpai, astfel, de bolgia colhoznică, nu însă și de constrângerile istoriei. Multe, perfide, apăsătoare, în care te simțeai prins ca într-o cămașă a lui Nessos.

Apoi a venit o istorie a elanurilor descătușate, a chiotelor de slobozenie, a solidarității de neam cu imperativele: „Noi suntem acasă!”, „Limbă, alfabet latin!” etc. Azi se vorbește de unii sau de alți eroi ai acestei istorii de deșteptare națională. Ca unul care nu am lipsit decât doar la câteva din acele mitinguri/marșuri de protest din 1988/1989/1990, pot să spun că adevăratul și unicul erou al acestei istorii scurte de sublimă libertate a fost poporul trezit pe o clipă „din somnul cel de moarte”. Mai exact, mulțimile de intelectuali (pedagogi și medici, în primul rând), muncitori, țărani, care săptămânal făceau zeci, sute de kilometri numai pentru ca să-și alăture vocea la „glasul națiunii”, la strigătul colectiv de unitate și demnitate națională.

– Apoi s-a lăsat „noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești”? Acesta e titlul cărții Dvs. din 2000. Îmi puteți explica când
și cum s-a întâmplat eclipsa, ori, cu o vorbă a lui Ion Druță,
„cine a stins lumina în Moldova”?

– De stins au stins-o mai mulți. Admit chiar că s-a stins fără intervenția expresă a cuiva, (lumina) negăsind în profunzimile sinelui nostru colectiv suficiente rezerve de combustie, resurse de înțelepciune, de energie morală, capacități de solidarizare și coeziune pentru niște acțiuni de lungă durată. Ne-a lipsit coloana vertebrală, verticala care ține un neam grămăjoară mereu, care nu-l lasă împrăștiat și dezorientat, pradă ușoară pentru haitele vremelnice.

– Cine ori ce constituie axul de rezistență al unui popor?

– Tradiția, ethosul colectiv și elitele sprijinindu-se în activitățile lor pe principiile și valorile acestui ethos. Tradiția este expresia și conștiința de sine a unei colectivități, cheagul care îi susține identitatea și coeziunea interioară. Elitele sunt spiritul (spiritul, nu spirtul; la noi, din păcate se cam confundă această omofonie) activ, energia creatoare care dinamizează diversele latențe ale inconștientului colectiv, le dau un sens și un rost istoric sau transcendental.

Din păcate, deșteptarea de la sfârșitul anilor 80 ne-a găsit capabili doar de niște acțiuni patetice, disperate, de scurtă durată, cu o tradiție anemică și amorfă, slăbită de istoria de 200 de ani de dominație străină. Un popor cu o tradiție în temei folclorică, de suprafață, reacționând la deschiderile istorice într-un mod anacronic, inadecvat. Și o elită pe potrivă, colerică și arogantă, incapabilă să se ridice la înălțimea imperativelor interesului național, aruncându-și peste gardul unor resentimente elitiste sau profesionale cunoscutele etichetări de „șașlâcari” și „scripcari”. Nu e de mirare că și poporul, și aceste elite erau, în egală măsură, dominate de un sentiment de așteptare mesianică. „Ești tata nostru!”, striga la microfon, adresându-i-se lui Mircea Snegur, un deputat agrarian. „Mircea Ivanovici, fiți președintele nostru!”, repeta, ca într-o competiție de oratorie, o scriitoare. Iar în fața Parlamentului masele scandau în delir: „Mircea Snegur, Mircea Druc la victorie ne duc!”. În unele momente Mircea Snegur chiar avea ceva de Ștefan cel Mare, iar Mircea Druc adesea etala o figură impozantă de duce carpantin.

– Toți visau/visam la un Tată al Națiunii?

– Exact! Dar nu aveam în frunte decât un nomenclaturist de partid și un biet traducător din limba spaniolă cu repetate eșecuri de a duce la capăt un doctorat și cu 17 înscrisuri de schimbare a locului de muncă. Mai departe visul s-a mai temperat. În fața pericolelor unei dictaturi voiam „răul mai mic”. Și el a venit în persoana unui tembel. Un fluieră vânt, care, în locul „stabilității, ordinii și bunăstării” promise, secondat de un grup de hiene tinere (așa le-am zis eu, parafrazând etichetarea lor de către un jurnalist drept „lupii tineri”) și o puzderie de foști colegi din structurile comsomolului, a dezlănțuit un adevărat sabat al capitalismului sălbatic, o sarabandă a instinctelor de acaparare. 3688084.jpg

– De aici a pornit mersul lui „Iisus prin miriști”? Aș vrea ca cititorii să știe că acesta e titlul pe care l-ați dat unui volum de poezii.

– Nu știu cu siguranță când am scăpat de obsesiile „interiorului în roșu aprins” și când ne-am trezit într-un mers „desculț prin miriști”. Cert e că într-un moment al istoriei recente am presimțit cu o durere acută că rătăcirile noastre labirintice s-au preschimbat în fatalitatea unei deplasări în cerc. Capitalismului sălbatic al hienelor tinere i-a urmat, într-o disperată opțiune deja nu pentru răul mai mic, ci pentru nostalgiile a ceea ce a fost odată, comunismul capitalist al PCM. În „Bunica bate toba”, artiștii din „Zdob și Zdub” au realizat o imagine magistrală a acestei R.M. Un golan desculț alergând ca un apucat și urlând același refren rudimentar și o femeie fără de vârstă, zâmbăreață, țopăind și bătând într-o stare de somnambulie o tobă legată de gât refac esența acestui comunism caricatural. Interesant e că nici aici nu ne-am putut dispensa de imaginea mesianică a Tatălui Națiunii. O gașcă de imagemakeri în frunte cu un teoretician al haosului au tot lucrat ani la rând pentru a suprapune peste chipul necioplit de milițian sovietic al lui Voronin imaginea voievodală a lui Ștefan cel Mare. N-a ieșit nimic. În locul unui domnitor ne-am ales cu-n pahan. Oligarhatul hoților în lege a fost desființat și înlocuit cu o verticală de opricinici, un sistem care a adus până la urmă pierzania pahanului și partidului său și care continuă să funcționeze nestingherit până azi.

– Vreți să spuneți că Alianța pentru Integrare Europeană nu a însemnat o ieșire din comunismul capitalist de care ați pomenit?

– Un cerc s-a închis. Am reluat-o de la capăt. Capătul iar e capitalismul sălbatic. Cu mai mulți pofticioși și doritori de a deveni peste noapte miliardari. Sunt deja pofte pe deplin asumate, de hiene mature. Nici un fel de rețineri, morale sau de altă natură. Și o luptă intestină acerbă: care pe care?

– Și ACUM? Ce face politicul cu noi? Să ne mai încredem în el?

– ACUM nu mai există. Iar politicul joacă pe buza unei prăpastii unde ar putea să se prăbușească în orice moment. Pe unii, sunt sigur, îi va pierde prostia și orbul găinilor, pe alții încremenirea într-o filozofie politică defectuoasă, închiderea în cercul vicios al unui prezent suficient sieși, dominat de triada putere-bani-putere, care nu poate dura la nesfârșit. Ca și omul, istoria are nevoie de transcendență. Ea nu poate trăi numai cu ziarul, dincolo de un rost de viitor, cu „devenirea întru devenire”, fără o „devenire întru ființă”, ca să folosesc cuvintele lui Noica… Puterea ca scop în sine e oarbă, e o fundătură. De altfel, nu tragicul Sisif, ci vanitosul Sisif e sortit eșecului absurd. Pe acesta pietroiul rostogolindu-se din vârful muntelui îl ucide, fără a-i mai da vreo șansă de revanșă.

– Văd că sugerați politicienilor să aibă grijă de un rost mai adânc al gândurilor și faptelor, să aibă în vedere în intențiile și acțiunile lor și viitorul. Altfel riscă să termine în derizoriu și absurd. Care e relația dvs. cu Dumnezeu?

– Nu sunt un habotnic. M-am mărturisit și împărtășit acum o lună și ceva după… aproape 60 de ani. Preotul m-a și întrebat cu subînțeles dacă nu cumva mă cred Dumnezeu? Nu, i-am răspuns, sunt un păcătos și, cum scriu într-o poezie, dacă nu aș avea niște obligațiuni sociale, în genunchi m-aș duce până la Sfântul Mormânt pentru iertarea păcatelor. În ultima jumătate de an m-am rugat mult pentru sănătatea fiului meu. Acum mă rog pentru iertarea păcatelor sale și ale noastre, ale tuturor.

– E greu să fii înțelept?

– Nu știu cum e să fii înțelept. Dar e foarte greu să vezi clar lucrurile care par evidente, în timp ce aceste evidențe rămân obscure și neînțelese pentru ceilalți din jur. Atunci chiar că te apucă damblalele, disperarea. Luciditatea a fost mereu în toate timpurile o povară copleșitoare. Mă mai consolez cu gândul că cel mai anevoios, mai îndărătnic și mai ostenitor cernoziom pentru cultivare este creierul uman.

– Vă mulțumim. 

Text: Ileana Rusu, Foto: Natalia Mitereva