Editorial
Octombrie, Chișinău
Anii 80. Chișinăul meu vine de atunci. Dintr-un cămin de pe Bulevardul Tineretului în care locuia mătușa mea Simina, studentă la Agricol. Căminul avea miros de orez gătit de studenții din Africa și America Latină, iar tentația mea era ghereta cu înghețată de peste bulevard. Îmi făceam loc printre oameni, troleibuze și mașini ca să ajung la cel mai dorit moment al zilei. Gustul acelui Plombir mă bântuie și azi, atât de aproape uneori și atât de departe, ca o fantasmă…
Anii 90. Orașul îmbrăcase parfum de libertate, muzică de peste Prut, blugi evazați, visuri timide și sărăcie care părea normală. Descopeream lumea, prin ochii unui oraș care mă speria și mă fascina cu aceeași viteză. Prăjeam cartofi în bucătăria comună de la etajul 3 al căminului 6, al jurnaliștilor care, mai toți, se imaginau păliți de sublim. Ne cumpărăm haine de la piața centrală sau talcioc. Era ok.
Mergeam pe jos sau ne înghesuiam în troleibuze de nu mai puteam respira. Asta ne-a apropiat…
Încercam să vorbim cu accent românesc la universitate, dar am renunțat repede. Eram normali. Veneam de la țară. Citeam mult. Câteodată dansam. Jinduiam să întâlnim marea dragoste și să fim fericiți până la adânci bătrâneți. Nu aveam visuri de cursă lungă. Viitorul încă nu exista. Eram o lume întreagă plină de soare, prietenii, o familie de câteva sute de oameni care scriau bine și citeau cărți.
Anii 2000. Chișinăul ne-a împlinit mai multe visuri decât am îndrăznit să avem. Aici ne-am îndrăgostit, am făcut copii, am construit branduri. Ne-am construit pe noi. Suntem o generație de oameni care încă mai caută cum să trăiască fericiți… Chișinăul meu desena visuri. Reale. O lume nouă care nu mai existase până atunci. Elite, ziare, reviste, televiziuni, reclame, evenimente, ambalaje care ne ajutau să părem, nu neapărat să fim.
2025. Timpul a șters totul în calea sa – căminele, prieteniile, oamenii, bucuria fără filtre, emoțiile adevărate, ziarele, sinceritatea, autenticul. Am lăsat internetul, Instagramul și TikTok-ul să ne cucerească cetățile atât de bine clădite, aparent. Și totuși, pe ici pe colo câte un firicel de iarbă începe să răsară sperând că va lăsa în urmă un câmp mlădiindu-se lin în pace și împăcare cu oameni care sunt, nu care par a fi…
La mulți ani, Chișinău, cu visurile și iubirile noastre adevărate!