Ludmila Adamciuc: A fi diferit e normal | #womeninspire

Mulți ar spune că soarta a fost nemiloasă cu ea, dar Ludmila a reușit să facă, dintr-o încercare – cea mai mare minune din viața ei. Ludmila este mama unei fetițe cu sindrom Down. Dacă pentru unele mame acest moment ar fi unul de închidere în sine, pentru ea a fost total diferit. Este una dintre puținele voci cunoscute de la noi, care vorbesc despre copiii soarelui. E plină de viață, râde, glumește și vrea să ne învețe lecția empatiei.

Vreau să începem acest interviu vorbind despre acceptare. Cât timp ți-a luat să accepți că fiica ta este mai specială față de alți copii?

E tare curios cum sensul cuvântului acceptare ia noi forme în timp. Înțelesul lui ba se complică, ba devine tare simplu de perceput. Recent, într-o postare, defineam sensul acceptării pentru mine, acum. „Nu ești cum mi te-am imaginat, dar ești ca Tine. Cea mai bună dedicație pe care o poate face mama pentru copilul ei. Acceptarea nu e doar despre și pentru copii cu necesități speciale. Cât de trist e când copilul vrea la pictură, dar mama îl duce la Robotică – că-i la modă. Copilul ar mai citi un roman, dar tata insistă să meargă la Karate, că-i băiat.”

Din păcate, multe cupluri atunci când trec prin momente grele se dezbină. Voi cum ați reușit să vă țineți uniți?

E o statistică tristă, dar adevărată. Cuplurile care au de gând să se dezbine, o pot face și de la faptul că nu și-a spălat cana partenerul ori a lăsat ciorapii sub pat. Probabil e timpul să depășim perioada în care – „un copil e doar despre mama.” Tata nu e un personaj secundar care participă în prima etapă, cea mai feerică, după care se bucură și pune de băut că femeia lui a născut, iar mai târziu așteaptă să-i aducă copilul note bune de la școală și de dorit câteva diplome și medalii. Noi în primul rând am fost educați și am avut exemplul bun de acasă. Familie înseamnă – echipă. O familie sănătoasă emoțional (cred eu) înseamnă nouă luni de sarcină împreună, nopți nedormite împreună, mers la pediatru împreună, adunări la grădiniță ș.a.m.d. Noi tare frumos am reușit să împărțim rolurile în așa fel ca să ne simțim implicați suficient, însă nu epuizați. Eu nu condamn femeile care se regăsesc în rolul de mamă 100% și își dedică toată viața doar lui/lor.

Ce ai învățat de la Beatrice?

Cel mai frumos lucru care mă învață acest pui de om este că a fi DIFERIT e normal. Sună sec, dar dacă pătrunzi un pic în esență, totul capătă altă formă și alt înțeles. Părintele este pentru supraveghere. Copilul are viața lui cu propriile greble și cu soarta care-i este dat să o trăiască.

Societatea noastră este gata să accepte oamenii care sunt mai diferiți?

Acum patru ani, când am devenit mamă, iar noutatea că fetița mea are sindromul Down m-a luat prin surprindere, am început să vorbesc despre asta în primul rând din dorința profundă de a-mi demonstra mie că eu pot fi o mamă bună pentru copilul meu diferit. Mai ales într-o societate post sovietică în care dizabilitatea o vedem ca o pacoste și un blestem. În care a fi diferit – înspăimântă. Am înțeles în această perioadă că oamenilor nu trebuie să le zici ce trebuie să facă. Să fie conștienți! Să accepte! Să ajute! Să fie buni! Nu, foarte bine știm că asta nu funcționează. Eu vin cu „viața noastră în online, vin cu povestea pe care o trăiesc alături de fetița mea, iar oamenii care mă ascultă sau citesc se implică în campaniile lansate de noi, își trag concluziile și trăiesc morala.

Cum acolo în povești? Binele învinge răul! După ce lupți cu balaurii – trăiești fericit până la adânci bătrâneți?! Iată eu acum sunt în poveste la momentul culminant: am început o luptă cu balaurii… Unul mai năzdrăvan pe nume – Sistem. Al doilea mai sprinten și greu de ajuns pe nume – Gândire îngustă. Și al treilea, cel mai mic, dar voinic, pe nume – Sabotaj la acceptare. Ăsta mic a fost crescut de frații mai mari, are niște percepții zidite că-i greu să-l dai jos. Dar, sabia mea e tare și răbdarea e de fier.