Oameni neliniştiţi
Francisco are o casă la doi kilometri de ocean. Nu cred că face jogging dimineţile. Pentru că tot la doi kilometri de ocean are şi o afacere pe care familia sa a pornit-o acum 50 de ani. Deşi s-ar părea că aceasta nu mai are nevoie de el, Francisco încă munceşte. Când deschide vinul în fața musafirilor, primul lucru pe care îl face e să examineze dopul. Dacă e bun, dacă nu miroase suspect, dacă e produs de compania sa. Da, ei fac dopuri de plută. Am uitat să vă spun, omul e portughez. Are o discotecă la parterul casei sale care ocupă jumătate de cartier, îi place să mixeze, colecţionează tablouri uriașe cu nuduri puţin obraznice şi cubiste şi străzi cubaneze. Da, în casa lui a început să îmi placă vinul de Porto. Altfel, cu atâta frumuseţe, ocean şi artă în jur, Francisco este un veşnic neliniştit.
Alexandru are un loc de casă la 20 de metri de la lac. Nici el nu e un om relaxat. Lucrează cu oamenii, își face griji pentru ei, mulți îl iubesc, sunt și dintre cei care nu, îi place Okean Elzy și Holograf, i-s dragi oamenii care nu seamănă cu cei mai mulți dintre oameni, şi-a dedicat viaţa comunităţii și, din experiența lui de viață, încă nu a învățat să mintă. Alexandru are o mulţime de lucruri care ar putea să îl bucure în fiecare zi, dar i se pare puţin ce a făcut până acum şi este şi el un neliniştit incurabil.
Ivan e un mix de contraste. Dacă ar fi un om liber, fără pasiuni politice, ar putea fi unul dintre cei mai iubiți dintre moldoveni. Din păcate, de multe ori trebuie să facem ceea ce trebuie. El are grijă ca „ceea ce trebuie” să nu fie în disonanță cu lumea sa interioară, cu cel care se așează uneori la pian, care ascultă o muzică despre care mulți nici nu bănuiesc că o ascultă și chiar aș vrea să cred că va reuși pe drumul pe care merge acum…
Emilia este măicuță la mănăstire. Când am intrat, s-a oprit din cântat și a început să îmi vorbească. Nici ea nu știa de ce. Aşa a simţit, că trebuie să-mi vorbească. Făcea de trei ani canto de estradă, purta pantaloni, apoi, într-o zi, şi-a proptit ochii într-o candelă aprinsă pe noptiera prietenei şi a înţeles că nu ceea ce trăia ea era adevărul. Acum Emilia este împăcată cu sine, cu alegerea ei, eu încă nu. Sunt o neliniştită.
Mi-a zis, fără să o întreb, să merg mai des la biserică. Duminica. Și voi afla adevărul meu. Poate.
Poate trebuie să căutăm mai adânc în noi. Poate și voi. Avem nevoie de adevăruri și în afara mănăstirilor. Astfel vom apropia cele două lumi, una a certitudinilor și a liniștii dobândite, și altă lume a întrebărilor chinuitoare și căutătoare de sine. Dar poate că ne place să trăim cu această nelinişte continuă care, însumată, înseamnă un cuvânt ce pur şi simplu ne seduce – viaţa.

Cu drag, Rodica Ciorănică